“Fiecare copil este un artist. Problema este să rămâi un artist când crești.” (Pablo Picasso)
Începuturi
Zilele acestea, sufletul meu a retrăit o multitudine de amintiri din copilăria și adolescența mea. A existat o perioadă când m-am pierdut pe mine și am uitat cine eram. Însă, de ceva timp, simt cum mă “inundă” acest cumul de vise, care s-au creat în interiorul meu încă de la o vârstă timpurie și care mi-au creat personalitatea de astăzi.
Purtați de valul greșit
Se întâmplă adeseori să ne pierdem pe noi înșine în multitudinea sarcinilor, să intrăm într-o febră a productivității și să lăsăm deoparte lucrurile care ne bucură sufletul. Mi se pare că este o boală a timpurilor în care trăim. Suntem purtați de valul greșit… Și mi se pare înduioșător de trist în cel mai real sens.
Fiecare dintre noi știe în adâncul sufletului ce își dorește de la propria sa existență. Cum îmi doresc eu să îmi trăiesc fiecare zi pe acest pământ? Fiecare dintre noi a avut un vis, dacă nu mai multe, și fiecăruia dintre noi i-a fost spulberat cel puțin unul din varii motive: fie pentru că i s-a spus că nu va reuși, fie pentru că s-a demoralizat singur la un moment dat și din lipsă de susținere exterioară, a renunțat la visul său.
Eu am avut și, în continuare, am o tonă de vise. Când eram doar un copil, aspiram să devin un artist aparte, care să știe și să picteze, și să cânte la pian sau din voce (sau chiar ambele 🙂 ), și să scrie, și să citească foarte mult. Puteți să vă faceți o idee despre cât de bogată îmi era imaginația… Sau poate că nu?
Artistul se estompează în timp
Și această ultimă întrebare îmi răsună și astăzi în minte, pentru că încă îmi doresc toate aceste lucruri după atâția ani. Și ajung să mă întreb: “Oare copilul acela înțelegea mai multe lucruri decât pot înțelege eu astăzi cu mintea mea adult?”. Recunosc că încă nu pot să găsesc un răspuns potrivit la această enigmă. Oare este posibil ca, la începuturile vieții noastre, să fim mai deschiși către menirea pe care o avem fiecare în parte, iar apoi pe parcurs să pierdem această comunicare cu interiorul și speranțele noastre din cauza normelor societății în care trăim?
Și aș vrea să răspund tot eu pentru mine însămi: DA, chiar cred că așa stau lucrurile. Mă aflu astăzi, aici, din dorința de a-mi îndeplini măcar o parte din visurile, ce mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Aș vrea să îmi colorez zilele cu împlinire sufletească, să inspir și să fiu inspirată prin și de munca mea. Mi se pare că prea mult trăim în tonuri de alb și negru, că prea mult ne grăbim, că nu mai privim în ochii celuilalt, că nu mai ascultam vocea care ne vorbește, că nu mai știm să zâmbim, nici să oferim, nici să primim.
Un pui de artist regăsit
În toată această vâltoare, este dificil să te regăsești pe tine, însă deseori încerc să mă imaginez pe mine însămi ca pe o oază de liniște în mijlocul unei furtuni și atunci parcă totul merge mai lin. Am timp să tai și legumele, să spăl și vasele, să mă joc și cu fetița mea, să petrec timp și cu soțul meu și să îmi aloc câteva clipe doar pentru mine. Așa am reușit să mă regăsesc, să aflu că încă mai există un pui de artist în interiorul meu, care își dorește să evolueze, să fie văzut și afirmat.
Mă bucur tare mult că am ajuns în acest punct al vieții mele și sper să am curajul să mă descopăr din ce în ce mai mult! Cât despre voi, dragii mei cititori, nu pot decât să vă doresc să căutați și să “hrăniți” artistul din interiorul vostru. Ar fi păcat să nu îi dați măcar o șansă și, cine știe, poate veți trăi mai împliniți?
Semnat,
E.M.