„Nu de singurătate mă tem. Mi-e frică de ce aș putea face singur în singurătate. Singurătatea în doi, în schimb, e remarcabilă, sublimă, genială.” – Gabriel Petru Baetan
Alegerea de a fi singur
Despre singurătate aș putea să scriu mult și bine… Am trecut prin această stare încă din copilărie și nu pentru că mi-am dorit în toate cazurile, ci pentru că așa m-am simțit cel mai în largul meu.
Mi-am ales propria companie adeseori, fiindcă așa am reușit să mă cunosc cel mai bine. Pe mine mă puteai găsi foarte ușor printre cărți și caiete, în versurile celor mai triste melodii, cu părul ciufulit și în cele mai simple haine, cu ochelarii murdari de praf, dar și cu mâinile în aluat de prăjitură. Dacă nu eram acolo, cu siguranță, mă aflam pe pista de alergare, plină de sudoare și cu mușchii tensionați de la atâția și atâția kilometri alergați.
Așa arăta fericirea mea atunci. Eu singură o construiam, printre miile de oameni care își căutau compania unii altora. Eram împlinită până la un anumit punct. Și spun acest lucru, pentru că nu există suflet pe lumea această, care să nu tânjească, la un moment dat, la o conexiune cu o altă persoană.
Pe vremea aceea, mama era cea care îmi împlinea această nevoie. Cu ea discutam despre bucuriile și grijile mele, cu ea împărtășeam speranțe și visuri, alături de ea îmi planificam timpul și activitățile. Nu eram îngrădită de nimic și de nimeni în mod special.
O schimbare
Totuși, viața mea a luat o turnură deosebită de când eu am devenit mamă. La început, eram fascinată de această intimitate, pe care o aveam cu bebelușul meu, ceva unic ce poate exista doar între două făpturi atât de legate una de cealaltă. Este firesc ca, pe măsură ce a trecut timpul, să iasă la suprafață și nevoile mele de dinainte de a deveni mamă. Nu pot afirma că le-am negat, dar, cu siguranță, le-am neglijat, le-am pus foarte jos pe lista mea de priorități.
Și este adevărat că, pe măsură ce puiul crește, cumva îți poți recăpăta viața de dinainte, însă există evenimente, poate unice și irepetabile în viața ta, la care nu poți asista fix în acel moment, pentru că altcineva are nevoie de tine și acel cineva este mult mai important. Și cumva rămâi cu un gust amar și cu o părere de rău…
Departe de mine este gândul de a mă plânge. Lucrurile de genul acesta nu au cântărit prea mult în inima mea și, treptat, le-am dat uitării. Însă sentimentul singurătății a crescut tot mai mult cu ocazia fiecărei întâmplări de acest fel.
Clipe de neînlocuit
Iar apoi mai este încă un lucru… Momentul în care puiul tău te privește în ochi, cu o seninătate aparte, cu o dulceață în chip și un zâmbet ce îți topește inima, momentul în care îți adoarme în brațe ca un fulg de nea alb și inocent, ei bine, acel moment este tot ce ai nevoie ca să uiți de faptul că ai ratat orice alt eveniment.
Și, uite așa, tot ce credeai că este important și de neratat devine minuscul în comparație cu sentimentul că, pentru cineva, ești cele mai liniștitoare, calde și primitoare brațe, în care poate adormi.
Articolul acesta nu este despre cât de grea și plină de sacrificii este viața unei mame, ci este despre a normaliza sentimentul de singurătate cu care ele se confruntă și despre vinovăția, pe care o resimt, pentru că “îndrăznesc” să se simtă astfel. Nu îndrăznim să trăim aceste stări, ci pur și simplu se întâmplă. Vinovăția nu își are locul aici.
Așadar, dragă mamă, permite-ți să simți, să fii furioasă, să te simți obosită, să îți dorești să fii singură sau în compania unor prietene! Sinceră să fiu, și eu de multe ori mă întreb dacă, acum, am devenit (sau nu) mai singură decât am fost vreodată?
Semnat,
E.M.