“Perseverența și răbdarea sunt rezultatul faptului că vezi imaginea de ansamblu a lucrurilor.” (John Maxwell)
O viziune limitată
Cu toții am pus, cel puțin o dată, în practică această zicală: “Când nu mai pot, mai pot puțin”. Recunosc că și eu am fost și sunt o adeptă înrăită a ei. Cu toate acestea, există momente când până și cei mai puternici dintre noi nu mai sunt capabili să o îndeplinească. Și aș vrea să spun că nu este nimic în neregulă cu acest lucru.
În zilele noastre există competiții acerbe în toate domeniile: la școală, la muncă și chiar acasă. Ne dorim să bifăm cât mai multe sarcini de pe lista noastră, pentru a avea senzația că suntem în controlul propriului nostru timp și în controlul tuturor reușitelor noastre.
Există o eroare majoră în ceea ce privește aceste aspecte și anume aceea că nu putem să controlăm orice mic detaliu al vieții noastre. Lucrurile neprevăzute se pot întâmpla zilnic și ne pot împiedica să ne mai atingem toate țelurile propuse.
Aici intervine flexibilitatea din fiecare dintre noi. Este în regulă să ne simțim distrași de la ce ne-am propus, să fim un pic dezamăgiți dacă nu reușim să mai bifăm toate acele sarcini, însă nu trebuie să picăm în capcana furiei și să începem să ne facem viața amară pentru niște lucruri atât de minore.
Un refugiu ce aduce o victorie
Am să vă ofer un exemplu personal și sper că vă voi aduce o notă de înțelegere asupra propriei persoane. Iubesc să alerg încă din adolescență. Pentru mine, această activitate a fost un refugiu pentru stările și emoțiile mai puțin plăcute care m-au încercat. Decizia de a merge la alergat mi se părea, întotdeauna, cea mai dificilă. Până nu ajungeam în punctul în care îmi îmbrăcam echipamentul, nu eram sigură că pot să fac asta. Chiar și drumul până la stadion părea pavat cu numeroase obstacole.
Ajungeam acolo și primii pași erau cei mai greoi. Respirația sacadată, căldura apăsătoare, soarele care îmi stânjenea vederea păreau că vor să îmi facă un defavor și să mă determine să renunț. Însă nu renunțam, venisem cu un scop: voiam să mă simt puternică și liberă. Câteodată alergam 5 km, altă dată alergam 8 km. Întotdeauna, încercam să mă mulez pe nevoile corpului meu și pe felul în care se simțea.
Recunosc, cei 5 km nu îmi aduceau atâta satisfacție, însă existau momente când doar atât puteam. Și era în regulă, pentru că apreciam orice cantitate de efort depus de corpul meu. În zilele mele bune, știam că voi cuceri cei 8 km. Pentru mine, acesta era maximul la care reușeam să ajung. Cu fiecare tură de stadion în plus, simțeam o putere și mai mare, și mai mare, până când ajungeam să mă simt de neînvins.
De cele mai multe ori, ultimii 200 m îi forțam și alergam în viteză. Acest lucru îmi dădea impresia terminării unei competiții în forță, o competiție unde doar eu concuram, însă nu era obligatoriu să fiu mereu câștigătoare. De cele mai multe ori, eram o campioană în proprii mei ochi: îmi învingeam temerile, ezitările, demonii și orice alt lucru care îmi pusese piedici în ziua respectivă.
Când nu mai pot, nu mai pot
Pentru mine, această experiență este una dintre cele mai înălțătoare, deoarece mi-am dovedit de fiecare dată că sunt capabilă de lucruri extraordinare atunci când îmi doresc cu adevărat. Și spun acest lucru, deoarece, în momentele când simțeam că mușchii dădeau semne de oboseală, cea mai grea luptă o dădeam în capul meu.
Trebuia să fac foarte multă muncă de convingere cu creierul meu că eu încă mai pot. Însă, așa cum am afirmat și mai sus, am manifestat și înțelegere față de propriul organism atunci când a dat semne de epuizare, fiindcă abuzul față de propria persoană nu mi-a adus niciodată satisfacție personală.
În încheiere, sper că mesajul meu a ajuns în forma corectă la voi, dragii mei cititori! Aș vrea să vă îndemn să îndrăzniți să vă provocați propriile limite și să deveniți campioni, însă, dacă, astăzi, trupul și mintea voastră au nevoie de repaus, oferiți-le acest lucru și reveniți cu forțe proaspete pentru a vă cuceri ambițiile!
Semnat,
E.M.