“Pentru mulți sunt un nimeni, dar am fost, sunt și voi fi, întotdeauna, cineva pentru fiica mea.” (Viorel Vintilă)
Să fii mamă …
Să fii mamă este o experiență pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă. Aș putea să o asemăn cu o misiune deosebit de importantă pe acest pământ. Este ca și cum tu plămădești un suflet, în așa fel încât rezultatul să fie unul reușit. Prin reușit, eu mă refer la următoarele: copilul, iar mai târziu adultul devenit, să poată facă față cu brio tuturor încercărilor din viața lui.
Deși știu că, în zilele noastre, este extrem de dificil să rămâi sănătos la “mansardă”, acest lucru nu îi este imposibil celui echilibrat din punct de vedere emotional. Și, uite așa, am ajuns la punctul-cheie al creșterii armonioase a unui copil: noi, adulții, suntem imperios obligați să îi învățăm să își gestioneze emoțiile, ceea ce se poate realiza pe cont propriu (reglare) sau cu ajutorul unei alte persoane (co-reglare).
Îngrijitorii primari
Se știe că ”puii de om” se desprind cel mai greu de părinții lor, în comparație cu alte mamifere. Acest lucru se traduce într-o dependență sporită față de aceștia, ceea ce înseamnă că, în primii ani de viață, copiii au nevoie de îngrijitorii lor primari pentru a-și regla emoțiile (nu neapărat părinții, aceștia pot fi și bunicii sau orice altă persoană care petrece cel mai mult timp cu respectivul copil). Este ce am denumit mai sus ca fiind co-reglare.
Așa cum văd eu lucrurile astăzi, aș putea afirma că noi, adulții, suntem atât de solicitați psihic și emoțional la locul de muncă, încât resursele noastre se limitează atunci când ajungem acasă. Acasă ne așteaptă mânuțe calde și ochișorii umezi, precum și o bucurie de nedescris atunci când intrăm pe ușă.
Mustrări de conștiință
În ciuda faptului că petrecem atâtea ore separați de copiii noștri, adeseori nu ne mai găsim energia necesară pentru ei nici măcar seara, nici măcar pentru o poveste înainte de somn. Suntem mult prea încărcați de grijile de zi cu zi, însă uităm să apreciem că timpul acesta cât ei sunt atât de mici și iubitori, nu se va mai întoarce vreodată.
Încercăm să ne înlocuim prezența prin jucării, tehnologie sau prin alte persoane de care copilul nu are cum să fie complet atașat. Aici nu doresc să cad într-o extremă, pentru că sunt sigură că, bunicii, de exemplu, pot fi niște înlocuitori minunați, dar ei nu au cum să suplinească în totalitate necesitatea copilului de a petrece timp cu proprii părinți.
Perioada de bebelușie se încheie și pentru noi curând, iar fetița mea se încadrează în vârsta potrivită pentru a merge la creșă. Decizia, pe care eu o să o iau în viitorul apropiat, cu privire la job-ul meu este următoarea: cu siguranță, voi face tot posibilul să fiu aproape de ea oricât de des va avea nevoie de mine.
Așa funcționez eu și nu cred că este nimic în neregulă nici cu mine, dar nici cu celălalte mămici care își doresc să înceapă muncă. Suntem un curcubeu de gândiri și sentimente, care ar trebui să circule libere, fără a ne mai judeca una pe cealaltă. Totuși, ceea ce trebuie să primeze, este starea emoțională a puișorului.
Noi două și restul lumii
Și, în încheiere, așa cum spune și citatul de mai sus, pentru mine contează că sunt cineva în ochii fetiței mele, cineva care o respectă, cineva care îi este alături în majoritatea timpului (pentru că, de ce să ne mințim, nimic nu poate fi perfect), cineva care o susține și încearcă să o ghideze pe drumul potrivit pentru ea in viață. Nu suntem aici să le stabilim noi menirea, ci doar ca să îi ajutăm să o găsească.
Semnat,
E.M.