“Este mai bine să riști să mori de foame decât să te predai. Dacă renunți la visele tale, ce a mai rămas?” – Jim Carrey
… când visele noastre nu se îndeplinesc?
Întrebarea aceasta mă urmărește de ceva vreme și încă nu am reușit să îi găsesc un răspuns pe măsură. Fiecare dintre noi și-a propus, pe parcursul vieții sale, anumite țeluri înalte pe care își dorește să le atingă la un moment dat. Și, sunt sigură că, mulți dintre noi am și luptat pentru acele vise. Am dus bătălii acerbe și nemiloase cu toate obstacolele, care ne-au stat în cale, și am obținut mici victorii de fiecare dată.
Însă, la un moment dat, fiind atât de aproape de cucerirea marelui trofeu, ceva ne-a determinat să ne oprim, să punem stop tuturor eforturilor noastre de până atunci și să dăm cu piciorul la toată munca, pe care am depus-o de-a lungul timpului. Vi se pare un scenariu cunoscut?
Joaca de-a psihologia
Unele teorii ale psihologiei umane, pe care eu nu le cunosc foarte bine, afirmă faptul că: atunci când îți vezi visul aproape realizat, teama de succes este atât de înfricoșătoare încât te face să renunți. Acest fapt se datorează anumitor traume ale copilăriei, de exemplu o rudă de-a ta și-a distrus căsnicia după ce a avut o ascensiune importantă în cariera profesională. În consecință, ajungi să consideri că pentru a avea succes pe plan profesional, trebuie să sacrifici viața de familie.
Mai există și varianta în care, în ciuda tuturor eforturilor tale, a timpului investit și a speranței de reușită, te decizi de bunăvoie să renunți la tot ceea ce ai realizat până la momentul respectiv. Dezamăgirea intervine cu atât mai mult, cu cât observi că arta ta nu este apreciată și că nu își îndeplinește scopul, cu care ai creat-o.
Despre încercările mele
Am să vă ofer propriul meu exemplu. Cele două opțiuni, pe care le-am expus mai sus, mă tentează în egală măsură, însă nu în sensul pozitiv. Dorința mea de a deveni scriitor a început undeva prin școala generală, când profesorii îmi apreciau compunerile la limba și literatura română. Am încercat să fac un hobby din această activitate și în anii următori, până în ziua în care soțul meu m-a încurajat să încerc să valorific această pasiune a mea.
În curând, acest blog îndeplinește un an de când l-am creat. Am început de la zero în ceea ce privesc cunoștințele legate de crearea unui site web. M-am documentat și am încercat mai multe variante până am ajuns la cea de astăzi, care consider că încă mai are nevoie de îmbunătățiri.
Am avut momente de motivație extremă, când am simțit că, în sfârșit, mi-am găsit menirea și că, prin articolele mele, voi ajunge la inimile femeilor și mămicilor, care se confruntă cu aceleași temeri, nesiguranțe și dificultăți ca și mine. Însă, nu știu dacă mesajul meu a ajuns la ele.
Nu mă îndoiesc de faptul că voi deveni o scriitoare adevărată într-o bună zi, fiindcă nu îmi doresc să renunț la visul meu. Sunt sigură că, într-adevăr, acesta este scopul meu aici, pe pământ. Gândul de a renunța îmi provoacă o durere sfâșietoare, pe care nu vreau nici măcar să mi-o imaginez. Recunosc, au existat zile și săptămâni, în care nu am mai scris, fiindcă îmi pierdusem speranța și voiam să mă dau bătută. Recunosc și faptul că îmi este teamă de succes din cauza faptului că îmi imaginez că nu voi mai putea petrece suficient timp cu familia mea.
Cu ce mai rămânem în suflet…
Dacă va veni vreodată ziua când voi renunța la acest vis, știu că voi rămâne cu un gol în suflet și cu o tristețe pe care nu o voi putea șterge prea ușor. Iar din partea voastră, dragii mei cititori, mi-aș dori să primesc orice fel de semn de la voi, care mi-ar confirma că sunteți aici cu mine și că rândurile acestea nu le-am scris în zadar. În fond, ce rost au niște mâzgălituri pe o foaie dacă ele nu transmit nimic celui ce le citește?
Vă mulțumesc pentru că sunteți aici!
Semnat,
E.M.