“Nicio pasiune nu fură minții toate puterile, așa de bine cum o face frica.” – Edmund Burke
Reminiscențe de vară
Soarele a apus. Luna și-a făcut timid apariția pe cer. Oamenii se grăbesc spre case sau, din contră, abia acum găsesc răgazul de a ieși la o plimbare pentru a-și liniști gândurile.
Este o seară de vară, în care cerul refuză să se întunece în totalitate și, parcă, cu ultimele puteri se agață de dârele razelor de soare rămase în urmă. Privesc pe geam cu tristețe… Mi-aș fi dorit să mai hoinăresc puțin pe străzile încinse ale Bucureștiului, însă un anume pui de om a adormit mult mai devreme decât de obicei.
Liniște apăsătoare
Mă resemnez cu gândul la această dorință și, la rândul meu, îmi încep rutina destul de plictisitoare de seară. O dată ce am terminat, mă așez în pat alături de cei doi somnoroși, soțul și fetița mea, care deja mi-au luat-o înainte cu adormitul… Și liniștea aceasta devine oarecum prea apăsătoare, atât de apăsătoare încât încep să-mi aud gândurile.
Un cumul de îngrijorări vin către mine, cu forța cu care un lac natural poate sparge un baraj construit de om, și mă îneacă, mă face să mă simt pierdută în apele sale învolburate. Somnul meu a dispărut fără preaviz și pare că nu se va mai întoarce curând. Cotrobăi în cele mai obscure cotloane ale minții mele după o urmă de speranță, o barcă de salvare, care m-ar putea scoate la suprafața apei tulburate.
După un timp, pare că o găsesc: rămân cu toată puterea agățată de gândul că voi reuși, cumva, să devin omul la care visez, omul care inspiră, omul care își iubește munca, dar care nu își neglijează familia, omul care își câștigă un trai mai mult decât decent, dar și omul care nu se va lăcomi, omul care nu se grăbește prin viață și omul care se bucură de toate etapele și metamorfozele sufletului său.
Închid ochii și, într-un final, adorm cu gândul la acel om.
De ce fricile din noi devorează și ultimul strop de speranță?
Cu toate acestea, în viața de zi cu zi, simt că există piedici (pe care, poate, mi le pun singură) pentru a deveni această versiune mai bună a mea. Rămâne, oare, în picioare întrebarea că fricile din noi devorează și ultimul strop de speranță? Oare mă tem mult prea mult de schimbare, de eșec sau chiar de posibilitatea de a reuși? Cred că, pe fiecare dintre noi, ne urmăresc aceste întrebări, atunci când ne dorim o schimbare de direcție în viața noastră.
Eu încă nu mi-am răspuns complet la aceste nelămuriri. Încă mai caut adevărul din interiorul meu și am credința că, o dată elucidat, voi pune în mișcare toate resursele necesare pentru a-mi cuceri visul. Tu ce mai aștepți?
Semnat,
E.M.