“Arta de a scrie este arta de a descoperi lucrurile în care crezi.” – Gustave Flaubert
Cenzurarea artei de a scrie
La cele câteva încercări de a începe să scriu acest articol, realizez cât de tare cenzura poate să înăbușe avântul unui scriitor. Mintea creează o multitudine de scenarii despre cum ar trebui scris un articol, astfel încât să nu deranjeze, să nu vizeze anumite persoane, care, inevitabil, “să se simtă” la citirea lui. Și, cumva, devine foarte obositor să îți tot exprimi ideile prin așa de puține cuvinte și modalități. Astfel, scriitorul nu mai transmite mesajul brut, pe care și-ar fi dorit să îl trimită către cititor…
Modalități de comunicare eficiente
E adevărat, există o artă a conversației, a diplomației în discuții și exprimări, care îți poate fi de folos atunci când, de exemplu, ai un dezacord cu cineva și, în acest caz, consider că este foarte util să știi cum să mânuiești cuvintele, în așa fel încât mesajul tău să ajungă la interlocutorul tău. Exemplific: în loc de “Am obosit să fac totul pentru tine și tu să stai degeaba”, o posibilă reformulare ar fi “Mi-aș dori să îmi oferi o mână de ajutor, pentru că mă simt copleșit/ă de toate sarcinile, pe care le fac singur/ă”.
În acest fel, persoana “acuzată” va realiza că partenerul de conversație îi cere ajutorul și nu îl atacă. Atacul va genera aproape întodeauna și un contraatac.
Scopul mesajului brut al artei
Pe de altă parte, atunci când scrii, se presupune că dai frâu liber artei care zace în interiorul tău. Arta nu trebuie cenzurată, sugrumată, oprită din motivul că ar putea stârni contradicții de opinii, revolte și dezaprecieri, ci din contră acesta este scopul ei: să genereze o mulțime de păreri, care la rândul lor să contribuie, într-un fel sau altul, la îmbogățirea celui care scrie. În acest mod, el își poate perfecționa arta, o poate adapta, o poate concretiza sau o poate face mai abstractă.
Pe măsură ce mi-am redactat articolele, recunosc, mi-a fost teamă să îmi exprim ideile până la capăt, deși esența lor este exact aceea pe care mi-am dorit-o. În viața de zi cu zi, sunt o femeie introvertită, a cărei voce cu greu se face auzită. Teama de a sta în mijlocul lumii și de a striga cu voce tare: “Da, așa sunt eu și nu am nicio problemă să recunosc asta!”, este mai mult decât copleșitoare.
Mă străduiesc de foarte mult timp să găsesc curajul de a face acest lucru, fiindcă, din păcate, trăim într-o lume în care, de cele mai multe ori, este mai bine să păstrezi ascunse anumite părți din tine pentru a nu fi judecat, pus la zid, dat la o parte de o societate mult prea rigidă și cu mult prea multe bariere.
În încheiere…
.. cred că nu sunt singura care trece prin asta și mi-aș dori să putem face ceva unii pentru ceilalți în acest sens. Fiți sinceri cu voi înșivă și încercați să vă găsiți vocea interioară, iar, o dată ce ați găsit-o, permiteți-i să răzbată câte puțin la lumină. Cât despre mine, am să fac eforturi să nu-mi mai cenzurez articolele și să vă ofer credințele mele în forma lor cea mai pură și nedistorsionate de teama de a fi judecate.
Semnat,
E.M.