“Maturitatea nu ține de vârstă, ci de ancorarea în realitatea în care trăim.” (Zeno Sustac)
Apele maturității
Sunt de părere că, abia de acum încep lucrurile să fie mai interesante, să capete un contur mai precis în viața mea. După ce mi-am petrecut copilăria în brațele mamei și adolescența încercând să descopăr cine sunt, m-am avântat cu curaj în “apele” maturității. Însă ce te faci atunci când toți cei din jurul tău nu îți oferă spațiul necesar să devii adult, să îți iei propriile decizii? Sau, dacă acest spațiu este oarecum asigurat, ce se întâmplă atunci când ești contestat, criticat, etichetat la fiecare pas?
Un posibil răspuns, pentru o persoană, să zicem, sigură pe sine, ar fi acela că nu este relevant ce îți spun ceilalți să faci cu viața ta, pentru că Tu trăiești această viață și Tu trebuie să fii mulțumit cu ea.
Contestarea propriului adevăr
Însă, pentru o persoană asemenea mie, de o sensibilitate mai aparte și care a căutat, în permanență în trecut, validarea celor din exterior, răspunsul ar putea fi: “Oare greșesc eu undeva și ar trebui să mă schimb?” Încă o întrebare, încă un răspuns.
Corect și etic față de propria ta persoană ar fi să te întrebi pe tine însuți dacă viața, pe care o trăiești, este în concordanță cu valorile tale și dacă deciziile, pe care le iei, sunt ale tale sau ale altora.
Construirea propriilor valori
Mi-am construit un set de idealuri și țeluri, pe care am de gând să le respect în fiecare respirație a mea. Și dacă eu am ajuns în punctul în care, deși nu rezonez cu o persoană, îi respect viziunea despre viață și modalitatea de a trăi, de ce nu putem face cu toții acest lucru? Ce ne împiedică să lăsăm această diversitate de gândiri și atitudini să circule prin lume? De ce nu putem accepta aceste diferențe dintre noi și să ne iubim așa cum suntem, fără a critica sau arăta cu degetul?
Se numește toleranță și este o calitate, pe care nu mulți o posedăm. Probabil că, ea ne-ar face mai umani. Probabil că, nu ar mai exista ură și invidie în inimile noastre, dacă ne-am însuși-o.
Nu vreau sa mă intitulez o reformatoare de gândiri. Las aici o idee pentru cei care trăiesc experiențe asemănătoare cu mine și chiar și pentru cei care judecă și critică la tot pasul.
Moștenirea lăsată copiilor noștri
Schimbarea stă în fiecare dintre noi și în mâinile noastre să creștem copii, care vor schimba lumea în bine în viitor. Bătăliile de pe frontul maturității se referă la momentele decisive chiar din copilărie și apoi din adolescență, când am avut curajul să stăm drepți și să ne facem propriul adevăr auzit.
Cu tărie și siguranță în glas, fiecare dintre noi va contribui la un viitor mai luminos, mai frumos, mai divers, în care fiecare om va avea curajul să fie el însuși, fără să îi mai fie teamă că nu va fi acceptat sau judecat.
Semnat,
E.M.