“Orice sfârșit este un nou început în altă formă.” – Proverb japonez
Contemplare
A trecut ceva timp de când nu mi-am mai așezat gândurile pe foi albe, timp în care am acumulat noi experiențe și amintiri, timp în care am procesat o multitudine de stări și emoții și timp în care am făcut ordine în ceea ce aș numi astăzi: “vechea eu”.
În ultimul an, conștientizarea de sine s-a simțit într-un mod atât de profund încât nu m-am mai regăsit în multe din articolele pe care le-am scris de-a lungul timpului. Am reformulat și cizelat mesajul și stilul lor de redactare, apropiindu-l cu adevărat de versiunea mea de astăzi.
Ironia va face că, probabil, peste câțiva ani voi constata același lucru: trecerea timpului mă va transforma inevitabil, iar versiunea mea din viitor va experimenta același sentiment de uimire în fața schimbării intervenite.
Despre schimbare
Nu este o noutate pentru nimeni acest simplu fapt: metamorfoza sufletească a omului este justificată de cumulul tututor experiențelor din viața sa. Ele au abilitatea de a modela caracterul și convingerile, în măsura în care le permitem.
Asemenea unui copil care învață că dacă atingi focul, îți va arde pielea, noi, adulții, primim lecții prin care vom recunoaște ce ne îmbogățește calitatea vieții și ce nu. Deciziile, pe care le luăm în fiecare zi, ne conduc fie spre momente de bucurie și mulțumire, fie spre clipe de dezamăgire și frustrare.
Este firesc să fie așa. Viață perfectă, trăită doar în nuanțe de roz nu există, chiar dacă uneori visăm la ea. Dacă eu aș putea picta o viață autentică, mi-aș alege întreaga paletă de culori și, astfel, aș putea surprinde întreaga metamorfoză a sufletului uman.
Existență conștientă sau pasageră
Pornim în viață inocenți, cu ochii larg deschiși spre tot ceea ce ne înconjoară, jucăuși și curioși de tot ceea ce este nou. Cu trecerea timpului, un văl gri ne întunecă privirea și uităm de întâmplările aparent banale care, cândva, ne bucurau sufletul.
Devenim furioși și grăbiți, anxioși când lucrurile nu merg așa cum ne-am fi dorit, iar sănătatea este înlocuită cu boala. Încetăm să ne mai ascultăm propriul ritm… Inima ne comunică să încetinim, dar mintea pervertită nu ne dă pace.
Și, într-o zi, încetăm să mai trăim autentic, devenind roboți motivați de aceiași banală rutină. Cât de descurajator poate suna acest lucru: o viață petrecută fugind, o viață în care suntem niște simpli pasageri inconștienți…
Tu ce alegi?
Ce mesaj transmitem, astfel, propriilor noștri copii?
Ce convingeri le insuflăm despre cum ar trebui să își trăiască, la rândul lor, propria viață?
Astăzi, mai mult decât oricând, eu nu o să mă mai mulțumesc cu jumătăți de măsură. Astăzi, eu am curajul să fiu protagonistul poveștii mele.
Semnat,
E.M.