“Toleranța, deschiderea către un argument, deschiderea spre propria îndoială, voința de a vedea punctele de vedere ale altor oameni, acestea sunt valori foarte liberale și relevante, pe care oamenii trebuie să și le asume.” – Sam Harris
Nu este un secret… ce am să vă spun astăzi
Lumea în care trăim este guvernată de prea multe legi dăunătoare sufletului și minții, este o lume săracă în valori morale, iubire, adevăr și toleranță. Aș putea să o asemăn, mai degrabă, cu o junglă, în care dreptul la viață se câștigă de către cel care exercită cea mai mare forță și dominanță.
Chiar dacă noi nu ne vânăm unii pe ceilalți pentru a ne asigura porția de hrană zilnică, în lumea modernă și civilizată se practică o altfel de vânătoare. Fiind ființe raționale și dotate cu o inteligență vicleană, căutăm să semănăm în sufletele celor din jurul nostru îndoială, incertitudine, teamă. Ne hrănim din răul, pe care îl practicăm zilnic și ne place atât de mult încât nici măcar nu ne dăm seama că este greșit ceea ce facem.
Generalizare sau tendință?
Ei bine, am să vă mărturisesc că intenția mea nu este să generalizez, ci să indic o tendință, care pare să aibă o rată ascensională de câțiva ani sau cel puțin de când am început să o conștientizez și eu.
Pentru a spori doza mea de sinceritate cu voi, am să vă relatez și de unde a pornit toată ideea acestui articol, care are tendința să ia note extremiste. I beg your pardon! Autorul acestor rânduri are, adeseori, astfel de momente, în care alunecă dintr-o emoție într-alta.
A început cândva, în copilăria mea…
Am fost respinsă de colegii de clasă și de alte persoane, cu care încercam să interacționez, pe motiv că eram tocilară, purtam ochelari, eram prea cuminte. Cu alte cuvinte, eram o ciudată. Am pus la suflet, cum se zice, și până în ziua de astăzi mai aud acele voci în mintea mea care mă jignesc și mă pun la zid.
Deși pentru unii dintre voi această povestioară poate părea ceva nesemnificativ, pe mine m-a urmărit ani de zile și încă o face.
Astăzi, sunt adult în toată firea și…
…faptul că nu am suficientă încredere în mine mă face să mă îndoiesc de deciziile mele în calitate de mamă și soție. Ca să continui în aceeași notă, vă voi mărturisi că am fost judecată, privită strâmb, pusă la zid, mi-a fost insuflată nesiguranța că nu știu să am grijă de un copil. Și nu cred că sunt singura femeie în această situație, din păcate.
Am tăcut prea mult și încă o facem…
În general, noi, femeile, am fost crescute cu această credință greșită că trebuie să fim umile, să ne ascundem vocea și părerile, că noi nu contăm și că nu suntem la fel de puternice ca bărbații. Este total eronat. Și noi contăm, și noi avem dreptul la opinie, și noi putem să facem alegerile care ne definesc, și noi vrem să ne facem auzit glasul!
Așa că propun să începem de astăzi, din frageda pruncie…
…să ne învățăm copiii aceste valori încă de când sunt mici: toleranța, bunătatea, acceptarea, limitele. Să le arătăm lumea cu bune și cu rele, să le dăm încredere în propriile lor forțe, să le spunem că, în spatele unui zâmbet sau al unui comportament abuziv, stau răni ascunse care supurează în diferite moduri la oameni. Să îi învățăm că nimeni nu le poate fura identitatea și valoarea dacă ei își conștientizează calitățile și punctele slabe. Haideți să nu mai privim pasivi la bullying-ul precoce, care poate crea traume chiar și până la vârsta maturității.
Semnat,
E.M.