“Dumnezeu nu putea fi peste tot în același timp, așa că a creat mamele.” (proverb evreiesc)
Amintiri cu miros de toamnă
Ce fel de amintiri trezește în sufletul vostru luna septembrie? În ce locuri din copilăria și adolescența voastră vă trimite această primă lună de toamnă? Unde vă regăsiți gândurile o dată cu primele frunze îngălbenite și căzute pe asfaltul, care încă emană căldura unei veri toride? Care este cea mai îndepărtată amintire a voastră cu miros de ploaie de septembrie?
Începi să îți dai seama că vara s-a încheiat atunci când serile nu mai sunt atât de sufocante, când soarele își domolește puterea și nu te mai încălzește ca altă dată, când până și aerul “miroase” a toamnă. Însă, acest anotimp are cei mai frumoși și zglobii vestitori, anume grupurile de copii și tineri care încep grădinița, școala, liceul sau facultatea. Tot orașul trăiește din plin această rumoare.
Copilul din fiecare dintre noi retrăiește diferit această perioadă a anului, în funcție de ce amintiri ne domină mintea. Unii dintre noi simțim din nou frenezia întâlnirii cu colegii de clasă, alții ne aducem aminte de testele și examenele, care ne-au provocat atâtea și atâtea emoții.
Când brațele îți rămân goale
Astăzi, nu mai sunt copil, sunt adult, sunt femeie, mamă și soție. Astăzi, pentru mine, septembrie are o altă semnificație decât o avea înainte. Astăzi, rămân cu brațele goale și cu câteva lacrimi rătăcite pe obraz, cărora nu le pot da voie să curgă înainte ca ea, inima mea, să intre în sala de clasă de la creșă.
Iată cum septembrie a dobândit, pentru mine, semnificația primei despărțiri față de puiul meu. Este o experiență copleșitoare, emoționantă, dar și dureroasă. Cu toate resursele acumulate și cu o stăpânire de sine debordantă, mi-am învățat fetița să își întindă aripile și să zboare către acest nou și mic Univers al ei. În urma ei, a rămas o mamă cu zâmbetul pe buze, însă cu lacrimi înghițite în sec și cu inima strânsă. Și cred că ea a simțit acest lucru sau poate nu a fost încă pregătită “să zboare”.
Aripi întinse spre un nou Univers
Puiul meu și-a frânt un pic cam mult aripile în acest prim avânt și, deși eu am încercat să i le vindec, rănile doar s-au estompat, lăsând mici cicatrici ale acestei experiențe, care de altfel ar trebui să fie o amintire plăcută în viețile noastre.
În ochii copiilor noștri, noi, părinții, suntem un fel de Dumnezeu, așa că rămâne de datoria noastră să îi ocrotim, să le oferim încredere că sunt puternici și că pot, să le asigurăm timpul necesar și mediul potrivit ca să își întindă aripile și să le dăm motive să se întoarcă la noi ori de câte ori vor simți nevoia, fără să le fie teamă că vor fi judecați ori criticați. Noi îi iubim cel mai mult pe acest Pământ, exact așa cum sunt ei, adică perfecți de imperfecți.
Semnat,
E.M.