“Pentru a-l călăuzi pe copil pe calea pe care trebuie să o urmeze, călătorește tu mai întâi pe ea.” – Josh Bilings
Un semn de îndoială
În ultimele zile, m-au urmărit o serie de întrebări menite să îmi pună la încercare iubirea de mamă:
Oare te-am iubit prea mult, copile? Oare am petrecut prea mult timp cu tine și am fost prea egoistă încât să te mai împart cu altcineva? Oare am greșit când am crezut că eu sunt cea de care ai cea mai mare nevoie ?
Am ajuns și în acest punct al vieții de mămică, deși pot afirma cu mână pe inimă că m-am îndoit de mine la tot pasul în calitatea mea de părinte. Mereu m-am întrebat dacă fac lucrurile așa cum trebuie pentru sufletul ce mi-a fost încredințat să-l cresc, dacă i-am fost umărul potrivit pe care să își verse lacrimile și dacă am dăruit toată afecțiunea de care a avut nevoie până acum. Ce părinte nu își pune astfel de întrebări? Cred că majoritatea o facem.
Semnele unui părinte suficient de bun
Se zice că un părinte suficient de bun este cel care își chestionează în permanență aceste abilități, că este de ajuns să îți dorești să îți îmbunătățești constant interacțiunea cu copilul tău, că intenția ta de a fi cea mai bună versiune a ta este tot ceea ce contează. Oare să fie așa?
Observ că pe umerii mamelor atârnă cea mai mare responsabilitate în ceea ce privește comportamentul și creșterea copiilor, ele fiind primele blamate atunci când cel mic nu întrunește standardele de cumințenie și ascultare. Oare nu îngreunăm suplimentar situația mamei, care este în permanență într-o stare de îngrijorare pentru puiul ei?
Din nou, oare poți să îți iubești copilul prea mult?
Nu există să iubești un copil prea mult. Da, poate că ai fost prea egoistă uneori sau poate că ți-a fost teamă să nu o faci să sufere dacă ai lipsi prea mult de lângă ea. Poate că și ție ți-a fost teamă să simți această suferință, dar inevitabil o vei trăi la un moment dat. Este perfect normal să ai remușcări, dă-ți voie să le simți. Ai făcut tot posibilul ca voi două să fiți bine! Ești o mamă suficient de bună pentru copilul tău!
Mi-aș dori ca aceste cuvinte să ajungă și în sufletele voastre și să vă rămână acolo pentru atunci când vă veți îndoi de deciziile voastre. Cu siguranță, nu avem cei mai cuminți și ascultători copii, care execută “ordinele” noastre fără să clipească, dar eu sper că vom reuși să îi modelăm în adulți luptători, revoluționari de opinii, puternici și cu încredere de sine. Și mai sper ca, atunci când vor deveni la rândul lor părinți, să facă aceleași lucruri pentru copiii lor, anume să le dăruiască “aripi să zboare și rădăcini să se întoarcă acasă”.
Semnat,
E.M.