“Cei care au un “de ce” pentru care să trăiască, pot îndura aproape orice.” – Viktor Frankl
Introspecție
Mă aflu din nou aici, în fața unei foi albe de hârtie, neștiind de unde să încep. Mâinile îmi tremură de parcă aș fi la un examen, deși tot ce îmi doresc este să aștern câteva cuvinte pe o pagină. În mintea mea se derulează o melodie, pe care o ascult de mai bine de un an și care conturează o parte din realitatea ce o trăiesc de ceva timp:
I’m tryin’ to be somebody else
I’m findin’ it hard to love myself
I’ve wanted to be somebody new
But that is impossible to do
I’m runnin’ out of my mind
Is this really my life?
I’m runnin’ out of time
Is this really my life?
În încercarea de a da sens fiecărei zile, ajung adeseori să mă întreb pe ce drum mă aflu acum și încotro aș vrea să merg. Când eram adolescentă, visam să devin mamă și îmi doream un copil. Bifat! Însă atunci credeam că acest lucru nu va posibil, fiindcă nu părea să apară în viața mea prea curând bărbatul potrivit. Ulterior, mă resemnasem cu gândul că îmi voi dedica întregul meu timp carierei, pe care aș fi construit-o treptat.
O întorsătură a vieții
Așa cum se întâmplă adeseori, am primit o lecție. Cariera mea a luat o pauză îndelungată, iar altceva a ocupat locul cel mai important din timpul meu: familia. În ultimii patru ani, am ajuns la concluzii mai profunde decât mi-aș fi putut imagina vreodată și m-am descoperit pe mine însămi mai mult decât oricând. Însă am rămas și cu câteva nelămuriri…
Acum că știu ce mă definește, ce mă oprește să lupt pentru ceea ce îmi doresc să realizez conform valorilor mele actuale?
De ce trebuie să mă chinui, pretinzând că sunt altfel decât sunt de fapt?
De ce nu reușesc să ajung la acea iubire de sine autentică, care presupune să accepți că, fiecare etapă, te conduce către o versiune a ta nouă și îmbunătățită?
De ce simt uneori că timpul fuge de mine și nu mai vrea să îmi acorde nicio șansă?
Călătorie spre sens cu inima
Chiar dacă nu știu încă sau îmi este teamă să îmi răspund la aceste întrebări, sunt sigură de un lucru: alegerile mele m-au condus către ziua de astăzi, alegeri pe care le-am făcut uneori mai mult cu inima, decât cu mintea. Dacă m-aș întoarce în timp, aș lua aceleași decizii din nou, fără niciun regret și, poate că, aș adăuga doar un strop din experiențele acumulate până acum.
Viața mea nu este ideală și nici nu cred că ar trebui să fie.
Probabil că tot ce are ea nevoie acum, este să îi adaug un pic mai mult sens, în așa fel încât moștenirea pe care i-o voi lăsa fiicei mele să fie aceea de a se cunoaște pe sine într-atât de bine încât să lupte neîncetat pentru a da sens, la rândul ei, fiecărei clipe ce o va trăi.
Semnat,
E.M.