“Cei care au un “de ce” pentru care să trăiască, pot îndura aproape orice.” – Viktor Frankl

Introspecție

Mă aflu din nou aici, în fața unei foi albe de hârtie, neștiind de unde să încep. Mâinile îmi tremură de parcă aș fi la un examen, deși tot ce îmi doresc este să aștern câteva cuvinte pe o pagină. În mintea mea se derulează o melodie, pe care o ascult de mai bine de un an și care conturează o parte din realitatea ce o trăiesc de ceva timp:

I’m tryin’ to be somebody else
I’m findin’ it hard to love myself
I’ve wanted to be somebody new
But that is impossible to do

I’m runnin’ out of my mind
Is this really my life?
I’m runnin’ out of time
Is this really my life?

În încercarea de a da sens fiecărei zile, ajung adeseori să mă întreb pe ce drum mă aflu acum și încotro aș vrea să merg. Când eram adolescentă, visam să devin mamă și îmi doream un copil. Bifat! Însă atunci credeam că acest lucru nu va posibil, fiindcă nu părea să apară în viața mea prea curând bărbatul potrivit. Ulterior, mă resemnasem cu gândul că îmi voi dedica întregul meu timp carierei, pe care aș fi construit-o treptat.

O întorsătură a vieții

Așa cum se întâmplă adeseori, am primit o lecție. Cariera mea a luat o pauză îndelungată, iar altceva a ocupat locul cel mai important din timpul meu: familia. În ultimii patru ani, am ajuns la concluzii mai profunde decât mi-aș fi putut imagina vreodată și m-am descoperit pe mine însămi mai mult decât oricând. Însă am rămas și cu câteva nelămuriri…

Acum că știu ce mă definește, ce mă oprește să lupt pentru ceea ce îmi doresc să realizez conform valorilor mele actuale?

De ce trebuie să mă chinui, pretinzând că sunt altfel decât sunt de fapt?

De ce nu reușesc să ajung la acea iubire de sine autentică, care presupune să accepți că, fiecare etapă, te conduce către o versiune a ta nouă și îmbunătățită?

De ce simt uneori că timpul fuge de mine și nu mai vrea să îmi acorde nicio șansă?

Călătorie spre sens cu inima

Chiar dacă nu știu încă sau îmi este teamă să îmi răspund la aceste întrebări, sunt sigură de un lucru: alegerile mele m-au condus către ziua de astăzi, alegeri pe care le-am făcut uneori mai mult cu inima, decât cu mintea. Dacă m-aș întoarce în timp, aș lua aceleași decizii din nou, fără niciun regret și, poate că, aș adăuga doar un strop din experiențele acumulate până acum.

Viața mea nu este ideală și nici nu cred că ar trebui să fie.

Probabil că tot ce are ea nevoie acum, este să îi adaug un pic mai mult sens, în așa fel încât moștenirea pe care i-o voi lăsa fiicei mele să fie aceea de a se cunoaște pe sine într-atât de bine încât să lupte neîncetat pentru a da sens, la rândul ei, fiecărei clipe ce o va trăi.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cel mai grozav lucru din lume este să știi cum să-ți aparții singur.” – Michel de Montaigne

Perspective ale singurătății

Aș vrea să încep prin a vă adresa o întrebare: “Ce părere aveți despre omul singuratic?”. Vă îndemn să vă luați câteva secunde pentru a vă răspunde la această întrebare. Motivul este acesta: Fiecare dintre noi am fost singuratici la un moment dat în existența noastră.

De ce uneori căutăm liniștea gândurilor noastre și fugim de prezența celorlalți? De ce avem tendința să ne izolăm din când în când și să excludem orice posibilitate de socializare? Eu cred că, în acele momente, căutăm să ne conectăm cu sinele nostru.

În singurătate, m-am regăsit sau m-am pierdut…

Regăsirea de sine în izolare

Recunosc, eu am trecut prin ambele situații. Am cunoscut regăsirea cea mai dulce a propriului sine, însă am trăit și experiențe pline de deznădejde și lacrimi, din care nu aș fi crezut că o să mai ies vreodată.

Îmi amintesc de după-amiezi târzii, în care mă pierdeam în șirul nesfârșit de pagini al vreunui roman, dar și de serile toride de vară când mă plimbam singură pe străzile orașului. Erau zile dulci-amare. Singurătatea îți priește până la un anumit punct.

O dată ce și-a atins apogeul, singurătatea devine boală…

Singurătatea: boală sau refugiu?

În adolescență, obișnuiam să mă mint crezând contrariul. Îmi petreceam zilele implicându-mă în tot felul de activități, care să îmi ia gândul de la faptul că eram atât de solitară. Nu pot învinovăți pe nimeni de acest fapt, nici măcar pe mine. Și am să vă spun și de ce…

Îmi era teamă să investesc timp și sentimente în relații cu alți oameni…

De câte ori mi se ivea șansa să petrec timp cu o prietenă, simțeam cum sunt trasă din globul meu de cristal, unde fiecare activitate își avea locul și timpul potrivit. Cu greu, mă hotăram că, totuși, aveam nevoie și de puțină socializare.

O dată cu trecerea timpului, am realizat…

Socializarea sau solitudinea

…am realizat că, de fapt, singurătatea îmi era benefică în momentele în care trebuia să iau o decizie importantă sau în cele care îmi plângeam suferința.

Să ai cu cine să îți împarți timpul este o binecuvântare, nu o povară. Am mai realizat și faptul că, uneori, oricât de puternic ai fi, dezamăgirile te împing și mai tare să cauți solitudinea. Totodată, există oameni care și-ar dori să își împartă timpul, însă nu mai au cu cine…

Așa că vă mai întreb încă o dată…

Ce părere aveți despre omul singuratic? Credeți că s-a regăsit sau s-a pierdut în solitudinea lui?

Semnat,
E.M.

Sursa foto