“Adevăratele povești de dragoste nu au final.” – Richard Bach

O altfel de iubire

Nu am anticipat vreodată… că inima mea își va deschide porțile pentru a iubi cu o astfel de intensitate. Ceea ce simt astăzi nu are termen de comparație cu nicio altă dragoste, pe care am purtat-o vreunei alte persoane.

Cu o simplă privire aruncată în trecut, realizez că te-am chemat inconștient în viața mea de pe vremea când și eu eram doar o copilă. A fost o dorință, pe care mi-am pus-o de nenumărate ori în gând: de a iubi necondiționat un suflet, fără a aștepta ceva la schimb.

“Simbioza”, pe care am avut-o cu mama mea, mi-a cultivat un sentiment puternic de apartenență, așa că am visat să dăruiesc și eu viață, viață care îmi aparține doar pentru câțiva ani și care stă în puterea mea să o ocrotesc și să o ghidez. O dată cu trecerea timpului, copiii noștri aparțin lor înșiși și familiilor, pe care și le vor întemeia.

Miracolul de a-ți fi mamă

Mi-am oferit trupul pentru a fi vasul purtător al unui prunc inocent, am găzduit două inimi și două perechi de plămâni. Și dacă înainte credeam în miracole, cu atât mai mult cred acum după ce am simțit niște mici piciorușe și mânuțe cum se joacă în pântecul meu.

Nu am anticipat vreodată… că voi fi capabilă să îndur durere mai mare decât cea a nașterii, dar nici să cunosc fericire mai deplină ca atunci când te-am strâns pentru prima oară în brațe. Nu am simțit niciodată un gol mai mare în stomac atunci când nu sunt alături de tine, dar nici revedere mai dulce.

Se spune că noi, mamele, ne dăruim inima copiilor noștri și apoi îi lăsăm să plece cu ea. Nu vom fi niciodată mai puternice și mai vulnerabile. Zi după zi, ne simțim stoarse de ultimul strop de energie și, cu toate acestea, regăsim acea scânteie care ne pornește motoarele să continuăm. Și știți de ce?

Ochii copiilor noștri – o oază de liniște

Copiii sunt oaza noastră de liniște. În ochii lor mari și inocenți stă ascuns secretul puterii mamelor. Atunci când îi privim, ne sustragem toate resursele necesare ca dintr-un izvor nesecat. Ochii lor spun multe povești. Sunt ochii care ne-au privit pentru prima oară când au sosit pe lume, ochii pe care i-am văzut de atâtea ori surâzând sau plângând, ochii care ne privesc cu admirație și iubire de nemăsurat.

Timpul este crud cu noi, oamenii. Nu va face excepții și nici nu va întârzia să ne ia cei mai frumoși ani din viețile noastre. Curând, ceea ce este astăzi prezent, va deveni doar o amintire. Așa că să cultivăm cât mai multe amintiri frumoase în sufletele noastre și ale copiilor noștri, să le fim alături acum cât încă ne mai vor în preajma lor, să îi îmbrățisăm cu toată puterea și să le fim ghizi umili în călătoria lor pe acest Pământ.

Cu siguranță, vom mai face greșeli, care ne vor fi reproșate mai târziu, așa cum și noi le-am reproșat părinților noștri alegerile, pe care le-au făcut pentru noi. Însă, în sufletele noastre, mi-aș dori să fim siguri de un singur lucru: ne-am străduit să fim niște părinți suficient de buni pentru copiii noștri și, dacă am greșit, am avut curajul să recunoaștem acest lucru și să îl reparăm.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Perseverența și răbdarea sunt rezultatul faptului că vezi imaginea de ansamblu a lucrurilor.” (John Maxwell)

O viziune limitată

Cu toții am pus, cel puțin o dată, în practică această zicală: “Când nu mai pot, mai pot puțin”. Recunosc că și eu am fost și sunt o adeptă înrăită a ei. Cu toate acestea, există momente când până și cei mai puternici dintre noi nu mai sunt capabili să o îndeplinească. Și aș vrea să spun că nu este nimic în neregulă cu acest lucru.

În zilele noastre există competiții acerbe în toate domeniile: la școală, la muncă și chiar acasă. Ne dorim să bifăm cât mai multe sarcini de pe lista noastră, pentru a avea senzația că suntem în controlul propriului nostru timp și în controlul tuturor reușitelor noastre.

Există o eroare majoră în ceea ce privește aceste aspecte și anume aceea că nu putem să controlăm orice mic detaliu al vieții noastre. Lucrurile neprevăzute se pot întâmpla zilnic și ne pot împiedica să ne mai atingem toate țelurile propuse.

Aici intervine flexibilitatea din fiecare dintre noi. Este în regulă să ne simțim distrași de la ce ne-am propus, să fim un pic dezamăgiți dacă nu reușim să mai bifăm toate acele sarcini, însă nu trebuie să picăm în capcana furiei și să începem să ne facem viața amară pentru niște lucruri atât de minore.

Un refugiu ce aduce o victorie

Am să vă ofer un exemplu personal și sper că vă voi aduce o notă de înțelegere asupra propriei persoane. Iubesc să alerg încă din adolescență. Pentru mine, această activitate a fost un refugiu pentru stările și emoțiile mai puțin plăcute care m-au încercat. Decizia de a merge la alergat mi se părea, întotdeauna, cea mai dificilă. Până nu ajungeam în punctul în care îmi îmbrăcam echipamentul, nu eram sigură că pot să fac asta. Chiar și drumul până la stadion părea pavat cu numeroase obstacole.

Ajungeam acolo și primii pași erau cei mai greoi. Respirația sacadată, căldura apăsătoare, soarele care îmi stânjenea vederea păreau că vor să îmi facă un defavor și să mă determine să renunț. Însă nu renunțam, venisem cu un scop: voiam să mă simt puternică și liberă. Câteodată alergam 5 km, altă dată alergam 8 km. Întotdeauna, încercam să mă mulez pe nevoile corpului meu și pe felul în care se simțea.

Recunosc, cei 5 km nu îmi aduceau atâta satisfacție, însă existau momente când doar atât puteam. Și era în regulă, pentru că apreciam orice cantitate de efort depus de corpul meu. În zilele mele bune, știam că voi cuceri cei 8 km. Pentru mine, acesta era maximul la care reușeam să ajung. Cu fiecare tură de stadion în plus, simțeam o putere și mai mare, și mai mare, până când ajungeam să mă simt de neînvins.

De cele mai multe ori, ultimii 200 m îi forțam și alergam în viteză. Acest lucru îmi dădea impresia terminării unei competiții în forță, o competiție unde doar eu concuram, însă nu era obligatoriu să fiu mereu câștigătoare. De cele mai multe ori, eram o campioană în proprii mei ochi: îmi învingeam temerile, ezitările, demonii și orice alt lucru care îmi pusese piedici în ziua respectivă.

Când nu mai pot, nu mai pot

Pentru mine, această experiență este una dintre cele mai înălțătoare, deoarece mi-am dovedit de fiecare dată că sunt capabilă de lucruri extraordinare atunci când îmi doresc cu adevărat. Și spun acest lucru, deoarece, în momentele când simțeam că mușchii dădeau semne de oboseală, cea mai grea luptă o dădeam în capul meu.

Trebuia să fac foarte multă muncă de convingere cu creierul meu că eu încă mai pot. Însă, așa cum am afirmat și mai sus, am manifestat și înțelegere față de propriul organism atunci când a dat semne de epuizare, fiindcă abuzul față de propria persoană nu mi-a adus niciodată satisfacție personală.

În încheiere, sper că mesajul meu a ajuns în forma corectă la voi, dragii mei cititori! Aș vrea să vă îndemn să îndrăzniți să vă provocați propriile limite și să deveniți campioni, însă, dacă, astăzi, trupul și mintea voastră au nevoie de repaus, oferiți-le acest lucru și reveniți cu forțe proaspete pentru a vă cuceri ambițiile!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“O femeie își cunoaște limitele. Dar o femeie înțeleaptă știe că nu există așa ceva.” (Marilyn Monroe)

Întrebări fără răspuns

În ce rezidă puterea unei femei? Care este izvorul de unde își sustrage toată energia? Acestea sunt două întrebări, la care încă nu am găsit răspunsul potrivit, însă am să încerc unele posibile răspunsuri.

De-a lungul vieții…

Încă din copilărie, am simțit că mă caracterizează o ciudățenie aparte în comparație cu ceilalți copii. Eram deosebit de liniștită, nu le făceam mari probleme părinților mei și, adeseori, mă jucam singură. Se putea afirma foarte ușor despre mine că eram un copil cuminte, la locul lui.

Urmând cursul firesc al vieții, am ajuns să fiu elevă, liceeană și apoi studentă. Cred că, dacă ați încerca să aflați câteva informații despre mine de la profesorii mei, singurele lucruri pe care le-ați auzi ar fi aceleași, anume că am fost ascultătoare, că am învățat foarte bine și că niciodată nu am făcut ceva ieșit din comun. Banal, nu-i așa?

Pe de altă parte, în rândul celor de vârsta mea, părerea era împărțită în două: ori eram tocilara clasei, ori o prietenă pe care te puteai baza oricând. Dacă mă întrebați pe mine, cele două caracteristici mă defineau în egală măsură.

Pe parcursul anilor, am întâlnit copii și adulți care fie m-au apreciat, fie m-au demoralizat. Nu aș putea spune că, acum, îmi pare rău nici pentru una, nici pentru alta. Însă, atunci, sufeream din cauza celor care mă jigneau în mod repetat fără un motiv anume. De altfel, nici astăzi nu pot înțelege tipologia acestor oameni.

Nașterea Titanului

În copilărie și adolescență a început crearea “Titanului” din mine. Sfios, el a început să apară ca formă de apărare în fața celor răutăcioși. La început, Titanul nu avea curaj să răspundă, însă, treptat, a căpătat mai multă putere.

Plecarea mea de acasă la facultate în alt oraș a jucat un rol impresionant în schimbarea mea ca om. Mi-am dat seama că sunt pe cont propriu și că trebuie să învăț să îmi iau partea, pentru că nimeni nu o va face pentru mine. Acest drum a fost pavat cu multe încercări și dificultăți, pentru că nu îți poate ieși din prima și este necesar să exersezi.

Și… am exersat. De fiecare dată când mi s-a ivit ocazia, m-am străduit să scot afară Titanul care creștea în interiorul meu. De multe ori, nu am putut. În alte dăți, mi-a reușit. Am învățat ce înseamnă diplomația într-o conversație cu cineva care nu prea are noțiunea de a discuta civilizat și, chiar dacă mesajul meu nu a trecut de bariera acelui om, am fost bucuroasă că am fost capabilă să mă apăr.

Toate aceste experiențe te maturizează și te fac să crești în proprii tăi ochi. Deja îți poți vizualiza Titanul din tine cum se mărește și cum începe să iasă la suprafață mai ușor, atunci când ai nevoie.

Titanul devenit mamă

Experiența cea mai semnificativă din viața mea rămâne cea prin care am devenit mamă. Atunci când afli că vei deveni mamă, îți dai seama de fapt că ești capabilă să înfrunți o lume întreagă și chiar și pe tine însăți, dacă e nevoie, pentru ca bebelușul tău să fie bine. Această conștientizare are loc cu atât mai mult când vine momentul să îți naști puiul. Nașterea, pentru mine, a însemnat și înseamnă un moment-cheie în viața mea, când am realizat cât de puternică poate fi o femeie.

Sinceră să fiu, Titanul din mine s-a transformat într-o leoaică neînfricată de când am născut-o pe fiica mea. Am simțit că prezența mea este necesară pentru a ocroti și proteja, pentru a alina și pentru a oferi multă iubire. Așa cum am mai spus, este o experiență pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă.

Sunt zile în care simt că nu mai am niciun strop de energie pentru fetița mea, în care parcă fiecare celulă a corpului meu este extenuată, însă, absolut de fiecare dată, simt o putere mai presus de mine care mă motivează și mă ajută să continui.

Un răspuns bâjbâit

Încă nu vă pot răspunde cu certitudine la cele două întrebări de la începutul articolului, pentru că nu mi-aș dori să formulez o definiție generală despre puterea unei femei și despre izvorul de unde provine aceasta. Aș putea, însă, să vă dau un răspuns în ceea ce mă privește pe mine: eu nu m-am născut puternică, eu am devenit astfel dintr-o necesitate, iar sursa mea este reprezentată de cumulul tuturor amintirilor, în care nu a fost nimeni care să îmi ia apărarea.

Probabil că, răspunsul meu nu este în aceeași notă romantică cu care v-am obișnuit, însă viața nu este mereu bună cu noi. Astăzi, mă bucur că am cultivat Titanul din mine care îmi este alături în orice situație, dar aș vrea să știți că acest Titan a învățat să îmi șteargă și lacrimile de fiecare dată când sunt rănită.

Și, în încheiere, nu aș mai putea adăuga decât că dualitatea oricărui lucru făcut de noi este inevitabilă, așa cum Titanul creat de mine reprezintă duritatea, dar și blândețea.

Semnat,
E.M.

Sursa foto