“Orice sfârșit este un nou început în altă formă.” – Proverb japonez

Contemplare

A trecut ceva timp de când nu mi-am mai așezat gândurile pe foi albe, timp în care am acumulat noi experiențe și amintiri, timp în care am procesat o multitudine de stări și emoții și timp în care am făcut ordine în ceea ce aș numi astăzi: “vechea eu”.

În ultimul an, conștientizarea de sine s-a simțit într-un mod atât de profund încât nu m-am mai regăsit în multe din articolele pe care le-am scris de-a lungul timpului. Am reformulat și cizelat mesajul și stilul lor de redactare, apropiindu-l cu adevărat de versiunea mea de astăzi.

Ironia va face că, probabil, peste câțiva ani voi constata același lucru: trecerea timpului mă va transforma inevitabil, iar versiunea mea din viitor va experimenta același sentiment de uimire în fața schimbării intervenite.

Despre schimbare

Nu este o noutate pentru nimeni acest simplu fapt: metamorfoza sufletească a omului este justificată de cumulul tututor experiențelor din viața sa. Ele au abilitatea de a modela caracterul și convingerile, în măsura în care le permitem.

Asemenea unui copil care învață că dacă atingi focul, îți va arde pielea, noi, adulții, primim lecții prin care vom recunoaște ce ne îmbogățește calitatea vieții și ce nu. Deciziile, pe care le luăm în fiecare zi, ne conduc fie spre momente de bucurie și mulțumire, fie spre clipe de dezamăgire și frustrare.

Este firesc să fie așa. Viață perfectă, trăită doar în nuanțe de roz nu există, chiar dacă uneori visăm la ea. Dacă eu aș putea picta o viață autentică, mi-aș alege întreaga paletă de culori și, astfel, aș putea surprinde întreaga metamorfoză a sufletului uman.

Existență conștientă sau pasageră

Pornim în viață inocenți, cu ochii larg deschiși spre tot ceea ce ne înconjoară, jucăuși și curioși de tot ceea ce este nou. Cu trecerea timpului, un văl gri ne întunecă privirea și uităm de întâmplările aparent banale care, cândva, ne bucurau sufletul.

Devenim furioși și grăbiți, anxioși când lucrurile nu merg așa cum ne-am fi dorit, iar sănătatea este înlocuită cu boala. Încetăm să ne mai ascultăm propriul ritm… Inima ne comunică să încetinim, dar mintea pervertită nu ne dă pace.

Și, într-o zi, încetăm să mai trăim autentic, devenind roboți motivați de aceiași banală rutină. Cât de descurajator poate suna acest lucru: o viață petrecută fugind, o viață în care suntem niște simpli pasageri inconștienți…

Tu ce alegi?

Ce mesaj transmitem, astfel, propriilor noștri copii?

Ce convingeri le insuflăm despre cum ar trebui să își trăiască, la rândul lor, propria viață?

Astăzi, mai mult decât oricând, eu nu o să mă mai mulțumesc cu jumătăți de măsură. Astăzi, eu am curajul să fiu protagonistul poveștii mele.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Îmi este frig de mine însumi, de sentimentele mele atunci când mă gândesc la sensul acestora, la faptul că sunt asemeni unor frunze a căror soartă este inevitabila și ruginia toamnă, unde ne vom pierde încetul cu încetul de noi înșine pentru a intra în iarna singurătății inimilor noastre.” – Sorin Cerin

Uneori, simt că nu am nimic de spus și, totuși, mă așez în fața unei foi albe, iar cuvintele încep să curgă. Alteori, în aceeași situație a lipsei de inspirație, prefer să fug și să mă ascund într-un colț îndepărtat al minții mele, pentru a nu simți rușinea de a nu fi încercat măcar.

Pauză în sens…

… pentru că uneori nu știu dacă aceste cuvinte împrăștiate din adâncul inimii mele au vreo însemnătate pentru cei care le citesc.

Pauză în sens…

… pentru că uneori sentimentele negative mă copleșesc atât de tare, încât nu știu dacă mai pot veni cu o perspectivă pozitivă către cititor.

Așadar, am ales să mă retrag în turnul emoțiilor întunecate, să mă lupt cu ele și să le înving, pentru ca, la final, să mă întorc către arta de a scrie cu mai mult sens.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Nu există căi greşite. Doar căi pe care nu am ştiut că am fost meniţi să mergem.” – Guy Gavriel Kay

Dezbatere

Holbându-mă la o foaie albă, m-a izbit un gând care m-a urmărit pe tot parcursul acestei zile: Oare întreaga călătorie a omului pe pământ poate fi asemănată cu o pagină goală, pe care se vor așterne capitolele vieții sale?

Din momentul în care luăm prima gura de aer sau poate chiar încă din pântecul mamei până în clipa în care inima noastră se va opri din a mai bate, o mână nevăzută (poate cea a destinului) așterne cuvinte peste cuvinte despre fiecare pas al nostru din această călătorie numită viață.

Destin sau propria poveste

Această idee mă conduce la o nouă întrebare: Există un destin imuabil asupra căruia nu avem control sau ne putem scrie chiar noi povestea?

Răspunsul nu l-am găsit încă și cumva simt că niciodată nu îl voi avea la îndemână. Însă, ceea ce știu este că în momente de răscruce, când te afli în fața unei decizii importante, alegerea pe care o faci te va conduce pe un drum. Cealaltă opțiune, pe care ai lăsat-o pe dinafară, va rămâne mereu într-o negură. Nu vei putea știi niciodată pe ce drum te-ar fi călăuzit o altă hotărâre.

Iar acum mă aflu, din nou, într-o dilemă: Oare alegerile pe care le facem în aceste momente de răscruce sunt dictate de destin sau avem deplin control asupra hotărârilor noastre?

Contemplarea trecutului

Poate vă întrebați ce se întâmplă cu mine astăzi și de ce am atât de multe nelămuriri… Poate veți spune că ar trebui să mai cercetez… Poate veți spune că și pe voi vă frământă aceleași întrebări…

Eu am să vă mărturisesc de ce astăzi am adresat mai multe întrebări, la care nu am găsit răspunsul. Mă aflu într-un impas. Încerc să-mi analizez toate acțiunile din trecut până în prezent și răscolesc toate capitolele vieții mele, cu un sigur scop: acela de a afla ce am dăruit eu lumii și ce am primit în schimb.

Decizii luate pripit

Oare am dăruit suficientă iubire și empatie? Sau poate am presărat ură în jurul meu? Oare am fost recunoscătoare pentru tot ceea ce am deja sau am nesocotit și am considerat că mi se cuvine de fapt? Am fost oare altruistă sau egoistă? Și, nu în ultimul rând, am analizat toate variabilele pentru a lua o decizie sau m-am bazat doar pe primul instinct?

Holbându-mă la o foaie albă…

Nu știu cine ar putea fi capabil să îmi răspundă la toate aceste întrebări, poate că doar Dumnezeu. Însă, un lucru este cert: la o răscruce de drum, am făcut o alegere greșită, iar un capitol din carte a fost scris altfel decât mi-aș fi dorit.

Sau poate că nici acest lucru nu este atât de cert, iar acest capitol scris cu note mai mohorâte se va încheia curând și voi întoarce pagina către un drum mai senin.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Oamenii nu par să își dea seama că opinia lor despre lume este o mărturie a caracterului lor.” – Ralph Waldo Emerson

Integritate sau rigiditate?

Oare poate spune cineva că este ușor să te confrunți pe tine însuți? Sau că te poți privi în adâncul sufletului fără să găsești acolo cărămizi ale caracterului tău, pe care le-ai așezat cum ai știut mai bine, dar la care ai tot revenit de-a lungul timpului fără niciun succes de a le schimba locul?

Este oare cu putință să nu te îndoiești de viziunea prin care privești lumea? Oare această viziune nu este modelată de cumulul experiențelor trăite?

Rațiunea mă împinge la astfel de dezbateri adeseori, fiindcă nu mă pot opri din a-mi adresa o întrebare, la care răspunsul este incert: “Oare eu sunt un om integru sau rigid?”

Variații ale integrității

Dintre sinonimele pe care DEX-ul le oferă pentru adjectivul integru, cel mai mult mă identific cu incoruptibil și onest. Consider că mi-am construit o fortăreață, în care am inclus un set de valori, principii și dorințe, care conturează cine sunt astăzi, precum și ideile cărora le sunt devotată și pe care nu am nicio intenție să le trădez, indiferent de circumstanțe.

Pe de altă parte, același DEX ne spune că un om rigid este un om care nu îngăduie abateri sau compromisuri, este dur și intransigent.

Fortăreața valorilor

Într-adevăr, o fortăreață îți induce tocmai această idee de severitate și neînduplecare, care îl caracterizează pe omul rigid. Însă, ca orice clădire, există ferestre ce permit luminii soarelui să pătrundă și să ofere ochiului celui ce privește o altă perspectivă asupra celor aflate chiar sub nasul lui.

Simt că, în fortăreața mea, există anumite principii ce opun rezistență la schimbare, la fiecare asediu al luminii de afară. Altele, în schimb, au luat în timp diverse forme și mi-au permis să le modelez cu o mai ușoară flexibilitate. Și iată-mă din nou în fața aceleiași dileme:

Oare eu sunt un om integru sau rigid?

Iar răspunsul cred că se poate formula astfel:

“Ești atât un om integru, cât și un om rigid, în măsură egală sau nu. Nu poți defini personalitatea printr-o singură trăsătură, deoarece ea este alcătuită din toate experiențele tale. Rămâne în puterea ta să decizi căror valori le ești dedicat până ajungi în punctul rigidității și cărora le poți oferi și o notă de flexibilitate.”

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cei care au un “de ce” pentru care să trăiască, pot îndura aproape orice.” – Viktor Frankl

Introspecție

Mă aflu din nou aici, în fața unei foi albe de hârtie, neștiind de unde să încep. Mâinile îmi tremură de parcă aș fi la un examen, deși tot ce îmi doresc este să aștern câteva cuvinte pe o pagină. În mintea mea se derulează o melodie, pe care o ascult de mai bine de un an și care conturează o parte din realitatea ce o trăiesc de ceva timp:

I’m tryin’ to be somebody else
I’m findin’ it hard to love myself
I’ve wanted to be somebody new
But that is impossible to do

I’m runnin’ out of my mind
Is this really my life?
I’m runnin’ out of time
Is this really my life?

În încercarea de a da sens fiecărei zile, ajung adeseori să mă întreb pe ce drum mă aflu acum și încotro aș vrea să merg. Când eram adolescentă, visam să devin mamă și îmi doream un copil. Bifat! Însă atunci credeam că acest lucru nu va posibil, fiindcă nu părea să apară în viața mea prea curând bărbatul potrivit. Ulterior, mă resemnasem cu gândul că îmi voi dedica întregul meu timp carierei, pe care aș fi construit-o treptat.

O întorsătură a vieții

Așa cum se întâmplă adeseori, am primit o lecție. Cariera mea a luat o pauză îndelungată, iar altceva a ocupat locul cel mai important din timpul meu: familia. În ultimii patru ani, am ajuns la concluzii mai profunde decât mi-aș fi putut imagina vreodată și m-am descoperit pe mine însămi mai mult decât oricând. Însă am rămas și cu câteva nelămuriri…

Acum că știu ce mă definește, ce mă oprește să lupt pentru ceea ce îmi doresc să realizez conform valorilor mele actuale?

De ce trebuie să mă chinui, pretinzând că sunt altfel decât sunt de fapt?

De ce nu reușesc să ajung la acea iubire de sine autentică, care presupune să accepți că, fiecare etapă, te conduce către o versiune a ta nouă și îmbunătățită?

De ce simt uneori că timpul fuge de mine și nu mai vrea să îmi acorde nicio șansă?

Călătorie spre sens cu inima

Chiar dacă nu știu încă sau îmi este teamă să îmi răspund la aceste întrebări, sunt sigură de un lucru: alegerile mele m-au condus către ziua de astăzi, alegeri pe care le-am făcut uneori mai mult cu inima, decât cu mintea. Dacă m-aș întoarce în timp, aș lua aceleași decizii din nou, fără niciun regret și, poate că, aș adăuga doar un strop din experiențele acumulate până acum.

Viața mea nu este ideală și nici nu cred că ar trebui să fie.

Probabil că tot ce are ea nevoie acum, este să îi adaug un pic mai mult sens, în așa fel încât moștenirea pe care i-o voi lăsa fiicei mele să fie aceea de a se cunoaște pe sine într-atât de bine încât să lupte neîncetat pentru a da sens, la rândul ei, fiecărei clipe ce o va trăi.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cu toții consumăm minciuni când inimile noastre sunt înfometate.” – Anonim

O nouă dimineață

O nouă dimineață se ivește la orizont… o nouă speranță, gânduri noi, un nou tu… sau cel puțin așa speri astăzi, așa cum ai sperat și ieri. Te ridici cu greu din așternutul cald și te îndrepți spre baie. Te privești în oglindă și te gândești… o multitudine de idei îți străbat mintea cu o viteză fulgerătoare. Nu mai știi cum să le oprești ca să ai un moment de respiro…

Te încurajezi să crezi că astăzi va fi mai bine decât ieri, că vei încerca să îți ordonezi sarcinile, să fii mai punctual și mai productiv, să te întorci mai devreme acasă și să îți păstrezi o fărâmă de energie și pentru cei dragi ție. Și pleci, cu acest gând, spre orice te așteaptă astăzi…

Aceeași zi, același drum

Însă, adevărul este că, lucrurile ce te-au consumat până în acest moment, ți-au răpit și voința de a te mai strădui să schimbi ceva. Te-ai simțit singur de atâtea ori , încât ți-ai pierdut reperele și a trebuit să îți creezi un mecanism de a coopera. Uneori, pare că este mult prea târziu ca să mai repari ceva, iar timpul nu mai poate fi dat înapoi.

Îți spui mereu că nu ai avut încotro și că aceasta a fost singura cale, pe care puteai să o urmezi. Adevărul îl știm cu toții: nu există niciodată o singură cale. Există circumstanțe în care ne este dificil să luam o decizie și poate alegem să ne sacrificăm pentru binele celuilalt. Doar că o dată ce binele a fost făcut, trebuie să ne reamintim și de binele propriu.

Și mai trece încă o zi și mai trec încă două și încă trei… și mai trece încă o lună și apoi încă un an… iar tu ești tot în aceeași oglindă, cu aceleași gânduri și speranțe neîndeplinite, simțindu-te atât de singur și de neînțeles. Nu știi unde greșești, dar nici nu ai curajul să te schimbi. Nu știi încotro să apuci, dar continui să mergi pe același drum bătătorit în fiecare zi. Nu te mai recunoști, pentru că ai uitat cine ești și ai aruncat la gunoi tot ceea ce îți punea un zâmbet pe buze cândva. Oare ce lecție a vrut să îți dea viața în ultimii ani?

Confruntarea cu minciunile din oglindă

Nu ai încă un răspuns la această întrebare, însă, în sfârșit, regăsești în tine o scânteie de a-ți reaprinde focul din inimă. Vrei să trăiești, să te bucuri, să apreciezi tot ceea ce ai ignorat în ultimii ani. Te decizi că nu mai vrei să îți spui minciuni în oglindă despre cum te vei schimba. Începând de azi, un nou tu a renăscut și ești hotărât să îl aduci la suprafață.

Îți mai rămâne doar să găsești un strop de curaj ca să începi să trăiești cu adevărat din nou… și sunt sigură că îl vei găsi!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Secretul fericirii este libertatea, secretul libertății este curajul.” – Carrie Jones

Să plec sau să rămân

Mi-ai spus să plec și să te las în pace și deși nu cred prea mult în puterea cuvintelor acestea la o vârstă atât de fragedă, am ales să îți respect decizia. Așa că ți-am oferit spațiul de care ai avut nevoie…

Cu toate acestea, mă întreb când va veni cu adevărat ziua în care…

… îmi vei cere să plec de lângă tine și să îți acord libertatea de a-ți trăi viața așa cum îți dorești. În acel moment, tot ce voi putea spera va fi că vei face cele mai bune alegeri pentru tine. Oricât de teamă îmi va fi să te trimit pe drumul tău singură, mă voi strădui să am încredere în tot ce m-am străduit să construiesc în interiorul tău.

Pentru călătoria ta…

Puterea și încrederea în sine vor fi darul meu pentru tine…

… ca să poți să îți creezi propriul tău destin în această lume. Te voi învăța să îți păstrezi și o fărâmă de blândețe în inima ta pentru cei care o merită, dar mai ales pentru clipele în care te vei judeca singură. Îți voi cultiva inocența și te voi ruga să o păstrezi ca pe o virtute ascunsă a ta. Ea îți va fi călăuză în clipele în care eu nu voi mai fi alături de tine.

Te voi învăța să visezi cu ochii larg deschiși…

… dar și să lupți pentru ambițiile tale. Îndemnul meu către tine va fi să nu renunți la primele greutăți, ci să răzbați și să te ridici până când vei simți că ai dat totul pentru ce ți-ai dorit. Te voi mai învăța că, uneori, este în regulă să cauți liniștea și să îți pierzi reperele. În acele momente, te voi aștepta cu brațele deschise acasă și îți promit că îți voi fi din nou alinare.

Iubirea la vreme de răscruce

Dacă inima ta va fi frântă de vreun bărbat, …

… aș vrea să știi că îți voi împărtăși suferința și îți voi șterge lacrimile până când se vor opri. Iar atunci când vei simți că durerea s-a estompat și inima ta s-a vindecat, te voi încuraja să iubești din nou, cu speranța că nu te vei mai lăsa rănită prea ușor…

Încredere și curaj

Atunci când va veni ziua în care îmi vei cere să plec,…

… inima mea va fi străpunsă de o mie de cuțite, dar îți promit că nu îți voi arăta acest lucru. Voi zâmbi și te voi asigura de încrederea mea în tine, pentru că voi știi că am așezat fiecare virtute ca pe o cărămidă în sufletul tău.

Blândețe și iertare

Voi avea, totuși, o rugăminte față de tine și aceea va fi…

… să privești către greșelile, pe care le-am făcut față de tine, cu blândețe și iertare, fiindcă știu că îți voi fi dăruit și o parte din slăbiciunile mele. Îmbrățișează-le și pe acelea și luptă cu ele, așa cum m-am străduit să fac și eu cu ale mele.

Drumurile noastre se vor separa la un moment dat, dar nu și sufletele. Nicio distanță nu va putea să rupă iubirea ce le unește. Așa că, atunci când dorul de casă te va încerca, vei știi unde să mă găsești: în inima ta…

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cel mai grozav lucru din lume este să știi cum să-ți aparții singur.” – Michel de Montaigne

Perspective ale singurătății

Aș vrea să încep prin a vă adresa o întrebare: “Ce părere aveți despre omul singuratic?”. Vă îndemn să vă luați câteva secunde pentru a vă răspunde la această întrebare. Motivul este acesta: Fiecare dintre noi am fost singuratici la un moment dat în existența noastră.

De ce uneori căutăm liniștea gândurilor noastre și fugim de prezența celorlalți? De ce avem tendința să ne izolăm din când în când și să excludem orice posibilitate de socializare? Eu cred că, în acele momente, căutăm să ne conectăm cu sinele nostru.

În singurătate, m-am regăsit sau m-am pierdut…

Regăsirea de sine în izolare

Recunosc, eu am trecut prin ambele situații. Am cunoscut regăsirea cea mai dulce a propriului sine, însă am trăit și experiențe pline de deznădejde și lacrimi, din care nu aș fi crezut că o să mai ies vreodată.

Îmi amintesc de după-amiezi târzii, în care mă pierdeam în șirul nesfârșit de pagini al vreunui roman, dar și de serile toride de vară când mă plimbam singură pe străzile orașului. Erau zile dulci-amare. Singurătatea îți priește până la un anumit punct.

O dată ce și-a atins apogeul, singurătatea devine boală…

Singurătatea: boală sau refugiu?

În adolescență, obișnuiam să mă mint crezând contrariul. Îmi petreceam zilele implicându-mă în tot felul de activități, care să îmi ia gândul de la faptul că eram atât de solitară. Nu pot învinovăți pe nimeni de acest fapt, nici măcar pe mine. Și am să vă spun și de ce…

Îmi era teamă să investesc timp și sentimente în relații cu alți oameni…

De câte ori mi se ivea șansa să petrec timp cu o prietenă, simțeam cum sunt trasă din globul meu de cristal, unde fiecare activitate își avea locul și timpul potrivit. Cu greu, mă hotăram că, totuși, aveam nevoie și de puțină socializare.

O dată cu trecerea timpului, am realizat…

Socializarea sau solitudinea

…am realizat că, de fapt, singurătatea îmi era benefică în momentele în care trebuia să iau o decizie importantă sau în cele care îmi plângeam suferința.

Să ai cu cine să îți împarți timpul este o binecuvântare, nu o povară. Am mai realizat și faptul că, uneori, oricât de puternic ai fi, dezamăgirile te împing și mai tare să cauți solitudinea. Totodată, există oameni care și-ar dori să își împartă timpul, însă nu mai au cu cine…

Așa că vă mai întreb încă o dată…

Ce părere aveți despre omul singuratic? Credeți că s-a regăsit sau s-a pierdut în solitudinea lui?

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Putem să ne schimbăm odată cu lumea sau lumea să se schimbe odată cu noi.” – Marius Torok

Trăim într-o lume dificil de descris…

Poate, pentru unii dintre noi este perfect normală, iar pentru alții este decentă pentru a supraviețui. De fiecare dată, ceea ce contează este experiența subiectivă și perspectiva celui care contemplează această idee.

Însă, în mintea mea, există o altă întrebare la care caut încă un răspuns potrivit și anume…

A trăi = a supraviețui?

Cum ar trebui să fie această lume pentru ca ea să îi permită omului de rând să își îndeplinească aspirațiile cele mai profunde și nu să i le sugrume? Este îndeajuns să supraviețuiești pentru a trăi cu adevărat? Nu, eu nu cred acest lucru, deoarece astfel nu ar mai exista nicio diferență între noi și ființele necuvântatoare. Însă, într-un fel sau altul și lumea noastră a ajuns un fel de junglă, în care unii dintre noi sunt vânatul, iar alții vânătorii.

Poate vă întrebați ce anume vânează oamenii…?

Sunt sigură că răspunsul la această întrebare îl dețineți fiecare în parte. În general, ființa umană vânează tot felul de lucruri care, aparent, îi aduc împlinirea. Desigur, există multe exemple. Însă, am să vă mai mărturisesc un lucru: eu nu cred că oamenii sunt răi sau buni. Eu cred că normele stricte și prejudecățile, pe care le-am tot creat de-a lungul timpului, sunt cele care au dăunat relațiilor interumane.

Trăim într-o lume…

… care pe mine mă înspăimântă și mă determină să îmi ascund motivațiile fundamentale ce mă definesc, deoarece ele nu mai sunt “clasificate” ca fiind la zi cu cele ale societății de astăzi. Suntem mult prea grăbiți și îngândurați ca să mai apreciem inocența din ochii unui copil. Uităm să mai privim albastrul cerului ca să ne liniștim gândurile. Alergăm să prindem autobuzul sau metroul dar e posibil …

E posibil ca, într-o zi, să pierdem cel mai important “tren” din viața noastră…

Toată goana aceasta ne determină să pierdem din vedere izvorul din care ne adunăm puterile și la care ne adăpostim sufletul, zi după zi: familia – o mamă sau un tată, o bunică sau un bunic, o soție sau un soț, o soră sau un frate, propriul nostru copil. Poate că, de prea multe ori, we take them for granted și nu mai apreciem cu adevărat puterea prezenței lor.

De ce i-am putea pierde pe acești oameni?

Pentru că, după cum bine știți cu toții, inevitabilul se produce și la un moment dat ajungem atât de bătrâni încât nu ne mai aducem aminte în ce an am fost născuți. Însă aceasta este o cauză naturală asupra căreia nu avem control.

Dar îi mai putem pierde și pentru că…

… neglijăm, nu ne apreciem unii pe ceilalți, reproșăm, ne enervăm și uităm de sentimentele frumoase ce ne leagă sufletele.

Ghidul în această lume – sufletul

Am pornit cu ideea ca trăim într-o lume dificil de descris, o lume în care valorile morale s-au schimbat radical, o lume în care suntem vânători sau pradă, o lume în care fiecare aleargă după ce consideră că este mai important pentru el.

La un anumit moment în această existență a noastră, este posibil ca întregul nostru sistem de valori și credințe să fie dat peste cap, iar în acea clipă să punem la îndoială deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului.

Așadar, eu consider că, singurul lucru care ne-ar putea ghida pe calea corectă pentru fiecare în parte, ar fi să încercăm să regăsim bucuria timpului prezent alături de cei dragi și să căutăm îndrumare în sufletele noastre.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

„Până și cea mai întunecată noapte se va încheia, iar soarele va răsări.” – Victor Hugo

Liniște apăsătoare

Uneori, când este mult prea liniște în casă sau când te plimb în marsupiu și tu dormi, fetița mea, gândurile mele se transformă într-un zgomot de fundal obositor, ce rulează fără oprire. Mă pierd în multitudinea lor și nu reușesc să găsesc un început și un sfârșit al lor. Te privesc cum dormi atât de senină în brațele mele și iau o gură de aer proaspăt. Tu ești oaza mea de liniște în astfel de momente de singurătate.

Atunci când nici măcar chicotelile tale nu se mai aud prin casă, simt cum parcă și aerul devine irespirabil și apăsător. Nu mai știu ce să fac în lipsa ta. Mi-am construit voit viața în jurul tău în ultimii doi ani și acum îmi este greu să mă regăsesc pe mine.

Zile în doi

Unele zile sunt mai gri, altele mai colorate. Sunt dimineți când mă cufund într-o ceașcă de cafea în fața geamului și sorb cu plăcere din ea, iar aerul tare pătrunde pe fereastră în casă. Însă, am observat că după-amiezile par nesfârșite, atunci când aștepți un ursuleț să se trezească. De aceea, am preferat în ultima vreme să îți faci siesta în marsupiul în care te-am purtat de când erai bebeluș, iar eu să mă bucur de o plimbare solitară și, totuși, în doi…

…în doi, pentru că tu ai fost alături de mine aproape neîntrerupt de când ai venit pe lume. Am împărtășit cu tine numeroase experiențe și mai frumoase, și mai dificile. Și chiar dacă adeseori m-am simțit singură, realizez că, de fapt, niciodată nu a fost așa. Sunt sigură că mi-ai simțit și fericirea și tristețea din glas, mi-ai auzit surâsul și suspinele. Astăzi, ai crescut atât de mult încât îmi ștergi lacrimile de pe obraz și îmi oferi îmbrățișarea și pupicii tăi dulci.

Gânduri asurzitoare devenite zgomot

Când gândurile haotice devin asurzitoare și tu ești în preajma mea, găsești o modalitate să îmi pui un zâmbet pe buze și mă determini să îmi schimb perspectiva. Îmi aduc aminte ce mi-am promis înainte să te cunosc: să îți ofer încredere în propriile tale forțe, pentru ca să poți să supraviețuiești și celor mai dificile etape din viața ta.

Cred că același lucru încerc să fac acum și pentru mine. Nu regret că ți-am dăruit ție tot timpul meu, pentru că am făcut-o de bunăvoie și pentru că așa am simțit. Aș vrea să știi că mi-ai adus pace în suflet din clipa în care am aflat că ești în pântecul meu. Și eu am avut de învățat multe lecții de la tine.

Liniștirea acestor gânduri haotice

Așa că, dacă tu mi-ai arătat că te pot iubi mai mult cu fiecare zi ce trece, mi-aș dori să îți dăruiesc povestea unei experiențe dificile din viața mea, care ar suna cam așa:

Când gândurile asurzitoare mi-au cuprins mintea,
Devorându-mi și ultimul strop de speranță,
Neînfricată, am hotărât că a sosit vremea
Să le ghidez, să le ordonez și să le adresez în instanță.

Într-o bună zi, eu nu voi mai fi la fel de tânără, iar tu nu vei mai fi un bebeluș. Așa că îmi doresc ca, atunci când viața ne va aduce în acel punct, să îți fi arătat că ai nevoie doar de puțin curaj pentru a-ți înfrunta proprii demoni. Sau poate doar de un pix și o hârtie albă, pe care să îți așterni haosul din minte și apoi să îl elucidezi.

Semnat,
E.M.

Sursa foto