“Adevăratele povești de dragoste nu au final.” – Richard Bach

O altfel de iubire

Nu am anticipat vreodată… că inima mea își va deschide porțile pentru a iubi cu o astfel de intensitate. Ceea ce simt astăzi nu are termen de comparație cu nicio altă dragoste, pe care am purtat-o vreunei alte persoane.

Cu o simplă privire aruncată în trecut, realizez că te-am chemat inconștient în viața mea de pe vremea când și eu eram doar o copilă. A fost o dorință, pe care mi-am pus-o de nenumărate ori în gând: de a iubi necondiționat un suflet, fără a aștepta ceva la schimb.

“Simbioza”, pe care am avut-o cu mama mea, mi-a cultivat un sentiment puternic de apartenență, așa că am visat să dăruiesc și eu viață, viață care îmi aparține doar pentru câțiva ani și care stă în puterea mea să o ocrotesc și să o ghidez. O dată cu trecerea timpului, copiii noștri aparțin lor înșiși și familiilor, pe care și le vor întemeia.

Miracolul de a-ți fi mamă

Mi-am oferit trupul pentru a fi vasul purtător al unui prunc inocent, am găzduit două inimi și două perechi de plămâni. Și dacă înainte credeam în miracole, cu atât mai mult cred acum după ce am simțit niște mici piciorușe și mânuțe cum se joacă în pântecul meu.

Nu am anticipat vreodată… că voi fi capabilă să îndur durere mai mare decât cea a nașterii, dar nici să cunosc fericire mai deplină ca atunci când te-am strâns pentru prima oară în brațe. Nu am simțit niciodată un gol mai mare în stomac atunci când nu sunt alături de tine, dar nici revedere mai dulce.

Se spune că noi, mamele, ne dăruim inima copiilor noștri și apoi îi lăsăm să plece cu ea. Nu vom fi niciodată mai puternice și mai vulnerabile. Zi după zi, ne simțim stoarse de ultimul strop de energie și, cu toate acestea, regăsim acea scânteie care ne pornește motoarele să continuăm. Și știți de ce?

Ochii copiilor noștri – o oază de liniște

Copiii sunt oaza noastră de liniște. În ochii lor mari și inocenți stă ascuns secretul puterii mamelor. Atunci când îi privim, ne sustragem toate resursele necesare ca dintr-un izvor nesecat. Ochii lor spun multe povești. Sunt ochii care ne-au privit pentru prima oară când au sosit pe lume, ochii pe care i-am văzut de atâtea ori surâzând sau plângând, ochii care ne privesc cu admirație și iubire de nemăsurat.

Timpul este crud cu noi, oamenii. Nu va face excepții și nici nu va întârzia să ne ia cei mai frumoși ani din viețile noastre. Curând, ceea ce este astăzi prezent, va deveni doar o amintire. Așa că să cultivăm cât mai multe amintiri frumoase în sufletele noastre și ale copiilor noștri, să le fim alături acum cât încă ne mai vor în preajma lor, să îi îmbrățisăm cu toată puterea și să le fim ghizi umili în călătoria lor pe acest Pământ.

Cu siguranță, vom mai face greșeli, care ne vor fi reproșate mai târziu, așa cum și noi le-am reproșat părinților noștri alegerile, pe care le-au făcut pentru noi. Însă, în sufletele noastre, mi-aș dori să fim siguri de un singur lucru: ne-am străduit să fim niște părinți suficient de buni pentru copiii noștri și, dacă am greșit, am avut curajul să recunoaștem acest lucru și să îl reparăm.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Copiii văd în părinți trecutul, părinții văd în copii viitorul.” – A.S. Makarenko

Începuturi

Când suntem tineri, luăm decizii ținând seama de propriile noastre necesități și plăceri, ne organizăm timpul în funcție de ce este mai important pentru noi, ne dedicăm muncii, pasiunilor și hobby-urilor noastre, ne împărțim viața la doi cu partenerul și trăim într-o buclă existențială, pe care o considerăm normală. Ne definim viața după anumite reguli ale noastre.

Vine o zi, însă, când tot ceea ce ai știut este dat peste cap și primești o lecție atât de frumoasă, încât nu o vei uita până când părul îți va încărunți și pielea ți se va încreți, o lecție care te va învăța să prețuiești altfel de momente. Vei pune pe pauză, cel puțin pentru o perioadă, visele și nevoile tale ca să fii alinare și iubire pentru un pui de om, vei legăna, hrăni și îmbrățișa un trup atât de fragil încât îți va fi frică să nu-l rănești, vei săruta mânuțe și o guriță cu miros de lapte, vei șterge lacrimi și te vei bucura de fiecare surâs.

O schimbare a timpului

Zilele tale vor căpăta nuanțe vii de mămicie. Te vei transforma într-o forță de iubire de nemăsurat, pe care o vei răsfrânge asupra micului tău Univers. Cele mai frumoase călătorii le vei parcurge împreună cu acest suflet pur, care îți va fi alături atât cât îi va fi necesar ca să prindă încredere și putere în propriile aripi. Așa că, datoria ta rămâne să îl ghidezi și să îl ocrotești cât încă el nu are capacitatea să facă aceste lucruri.

O dată cu trecerea timpului, ai putea crede că prezența ta nu va mai fi la fel de importantă lângă copilul tău, ceea ce reprezintă o ipoteză destul de eronată din punctul meu de vedere. Desigur, el va dobândi independența treptat și își va realiza activitățile cu mai puțină implicare din partea ta. Însă, dacă rolul tău în această ipostază rămâne de a ghida, oferă-i puiului tău șansa de a lua parte la hobby-urile tale. Împărtășește-i pasiunea ta de a cânta sau de a dansa, arată-i cât de mult te pricepi la fotografiat, vizitează împreună cu el locurile în care îți făcea plăcere să mergi.

Cel mai probabil rezultat în urma acestor experiențe va fi acela că vei crește în ochii copilului tău, care te va percepe ca o persoană ce este mai mult decât mama. Se va bucura să îți vadă sclipirea din ochi și, în viitor, va fi inspirat de tine să își găsească menirea care îi va aduce împlinirea sufletească.

Să te însoțești la drum în viață cu un pui de om…

Astăzi, aș vrea să le oferim copiilor noștri acest cadou, timpul nostru, fiindcă este mult mai prețios decât toate jucăriile din lume, să le acordăm șansa să ne cunoască cu adevărat pe noi, părinții lor, chiar dacă avem și părți bune, și părți rele, să îi învățăm să își îmbrățișeze talentele native și să le valorifice.

Să rămânem blânzi și ocrotitori cu aceste suflete la început de drum și să avem curajul să le spunem cine am fost și cine suntem noi astăzi! Poate că noi, părinții, vedem viitorul în copiii noștri, însă nu le putem dicta ce alegeri să facă, așa că unica noastră datorie rămâne să fim onești cu ei și să îi ghidăm cu blândețe.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Nu poți să aștepti inspirația, trebuie să te duci după ea cu o bâtă.” – Jack London

Restanță la inspirație

Nu este prima oară când mă confrunt cu această dificultate în parcursul meu de scriitor amator. Momentele de inspirație sunt spontane și, adeseori, dacă nu găsesc câteva momente de liniște ca să aștern ideile pe foaie, ele se pierd până a doua zi.

Astăzi, nu am prea multe lucruri despre care să vă povestesc. Aceste rânduri le scriu în compania fetiței mele, care mă copleșește cu întrebări legate de melodiile pe care le ascultă. Pare că a făcut o obsesie pentru Ed Sheeran, ceea ce este amuzant pentru că gusturile noastre în materie de muzică nu au fost prea compatibile până acum. Presupun că a moștenit ceva și de la mama ei.

O sursă inimaginabilă de inspirație

Principala mea sursă de inspirație este ea. Cred că, aproape în fiecare articol, am enunțat principii, pe care îmi doresc să i le împărtășesc și ei, cum ar fi: încrederea în sine, puterea interioară, echilibrul și, nu în ultimul rând, iubirea de sine. Toate demersurile pe care le-am făcut cu ocazia acestui blog sunt în cinstea ei, dacă pot să mă exprim astfel, fiindcă ea reprezintă motivația mea de a mă transforma eu însămi în cea mai bună versiune a mea. Este un drum plin de obstacole, pe care adeseori mă pierd și nu mai regăsesc resursele necesare de a continua.

Dar știți ce am observat de când sunt mamă? Am ajuns la concluzia că o femeie, o dată ce devine mamă, capătă o anumită putere pe care nu a avut-o niciodată până în acel moment. Este ceva ce încă nici eu nu pot înțelege și cred că sună destul de abstract, mai ales pentru bărbați, dar nu au fost puține întâmplările când brațele mele au putut îndura ore întregi de purtat un copil bolnav, când stomacul meu a tolerat foamea cruntă, când picioarele mele m-au ajutat să continui drumul spre parcul de joacă, deși nu dormisem de câteva nopți.

Metamorfoza femeii

Metamorfoza aceasta a femeii devenite mamă este uimitoare pentru mine, fiindcă mi-a dăruit o altă perspectivă asupra multor aspecte din viața mea. Am început să observ lumea în alte nuanțe, să așez prioritățile în altă ordine, să am mai multă conștientizare și grijă de sine, să caut să îmi fac ordine în interiorul meu și să proiectez asupra celor din jurul meu o altă Eu. Adeseori, am fost înțeleasă greșit, pentru că, recunosc, nu sunt o maestră în artele conversației, așa cum v-am mai povestit.

Dacă ar fi să enunț o ultimă afirmație a acestui articol, ar fi aceea că sursa noastră principală de inspirație și motivație de a trăi frumos și onest sunt copiii noștri. Și iată cum din această restanță, am reușit să creez o teză concisă, ce reprezintă titlul diplomei mele de licență în mămicie.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Prietenia constă în a uita ceea ce oferi și a păstra în memorie ceea ce ai primit.” – Alexander Dumas

Dragi mămici,

În ultimul articol pe care l-am scris, v-am promis o revenire în forță, cu mai multă inspirație decât oricând, însă, mintea și sufletul meu s-au confruntat în continuare cu un mare blocaj, pe care nu am reușit să-l descifrez încă.

Astăzi, am să vă povestesc o întâmplare de zilele trecute, ce mi-a făcut inima să tresară de bucurie și mi-a reaprins speranța din suflet.

Mai întâi de toate, aș vrea să îți mulțumesc ție, dragă mămică din parc, pentru că mi-ai adresat “cuvintele-minune” și mi-ai oferit o rază de soare spunându-mi că mă citești. Aș dori să îți fac cadou ție acest articol și să îți mărturisesc că tu ești “vinovată” pentru că, astăzi, am avut din nou curajul să aștern câteva cuvinte pe o foaie albă.

O întâmplare neașteptată

În acea zi oarecare de marți, într-un loc de joacă pentru copii, am trăit un sentiment incomparabil și am mai avut de învățat încă o lecție. Puterea cuvântului este atât de mare încât îți poate da aripi sau ți le poate frânge la fel de ușor.

Femeile sunt ființe sensibile, impresionate de frumos, de artă, de creație. Zilele trecute, am ascultat un podcast al lui Cristian Stan împreună cu psihoterapeutul Alexa Petrache (link aici), prin care am înțeles faptul că munca femeii nu trebuie să se simtă ca o trudă, ci mai degrabă ca o creație, prin care ea să își facă auzită vocea. În adâncul inimii mele, sper ca această pasiune a mea de a scrie să se transforme într-o artă personală, ce mi-ar putea aduce împlinirea sufletească nu doar mie, ci și celor care o citesc.

În încheiere…

… aș vrea să vă transmit faptul că în interiorul vostru, dragi femei și mămici, este un întreg univers de emoții și trăiri, ce merită auzite. Mi-aș dori să ne susținem mai mult unele pe celelalte, să cultivăm în inimile noastre compasiunea și toleranța, dar și să ne contrazicem și, totuși, să rămânem prietene.

Îți mulțumesc, încă o dată, dragă mămică din parc, pentru că mi-ai dăruit curaj să scriu și sper ca, într-o zi, să fac și eu același lucru pentru o altă femeie!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Nașterea nu este numai despre crearea bebelușilor. Nașterea este despre crearea mamelor – mame puternice, competente, capabile, care au încredere în ele însele și își cunosc forța interioară.” – Barbara Katz Rothman

Relativitatea timpului

Au trecut 25 de ani de când am pășit în această lume. Pentru mine, pare o eternitate de atunci, dar sunt sigură că, pentru mama mea, este ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.

Aș vrea să vă mărturisesc o idee, la care m-am gândit mult timp, însă nu am știut cum să o formulez în cuvinte. De obicei, atunci când sărbătorim o zi de naștere, celebrăm doar copilul care s-a născut în acea zi. Și, da, așa este, centrul atenției este el, noul-născut, minunea care și-a petrecut cele nouă luni în pântecul mamei.

Însă, ce părere aveți dacă, în acea zi, am sărbători-o și pe cea care a dăruit viață? De când sunt mamă, se întâmplă să retrăiesc periodic ziua, în care eu am adus-o pe lume pe fetița mea. Parcă sunt aievea pe patul din spital, iar apoi dintr-o dată simt căldura înduioșătoare, ce m-a cuprins o dată ce bebelușul mi-a fost pus în brațe.

Femeia-mamă

Un asemenea moment ne este dat nouă femeilor să îl trăim o dată, de două ori, de trei ori sau de câte ori dorim noi în viață. Este un privilegiu să porți viața în tine, dar și un chin să dai naștere.

Femeia este un vas deosebit, o poartă de trecere între Divinitate și omenire. Femeia nu doar dăruiește viață, ea este vocea care alină, chipul care liniștește, trupul care își leagănă pruncul.

Astăzi, rescriu povestea unei zile de naștere…

Astăzi, de ziua mea de naștere, eu aleg să nu mă sărbătoresc doar pe mine însămi, ci și pe mama mea. Astăzi, trăiesc un curcubeu de emoții când mă gândesc la dragostea ei. Astăzi, împlinesc 25 de primăveri, iar mama mea împlinește 25 ani de când mi-a dăruit inima ei și m-a lăsat să plec cu ea.

Astăzi, mamă, vreau să-ți mulțumesc pentru darul tău fără de preț! Inima ta este în siguranță cu mine, iar dacă am mai rănit-o, am încercat să îmi repar greșelile. Până la urmă, la ce îți folosește o inimă intactă, dar rece ca gheața?

La mulți ani nouă, mamă!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Uneori, nu poți lăsa trecutul să se ducă, fără a te confrunta din nou cu el.” – Gail Tsukiyama, Grădina Samuraiului

Reîntoarcere

Te-ai simțit vreodată blocat în trecut, în amintirea unei perioade din viața ta, pe care ai trăit-o din plin, cu toată inima și cu toată fericirea posibilă? Ți-ai dorit vreodată să dai timpul înapoi, să mai poți gusta din acele clipe, care ți-au bucurat atât de tare sufletul?

Cei mai mulți dintre voi ați răspuns deja, în mintea voastră, cu un mare ”DA”. Am să vă mărturisesc că și eu sunt încercată adeseori de această dorință. Zilele acestea am vizitat un loc deosebit pentru mine, locul în care mi-am petrecut aproape toată perioadă cât am fost însărcinată.

Locuiam în chirie pe vremea aceea, într-o garsonieră modestă, la parterul unui bloc cu patru etaje, iar în fața geamului meu puteam să văd și să aud mereu copii jucându-se în parc. Cu toate acestea, zona aceea era atât de liniștită încât, în fiecare dimineață, trilurile vrăbiuțelor îmi dădeau deșteptarea.

Dulci amintiri

Plimbarea, pe care de bunăvoie am făcut-o către acel loc, mi-a adus la viață amintirile, pe care le-am creat acolo. Emoțiile din ziua în care am făcut testul de sarcină, primele fotografii în oglindă cu burtica, mirosul primelor hăinuțe proaspăt spălate de bebeluș, dar și primele mișcări ale fetiței mele – toate s-au întâmplat acolo.

Îmi amintesc că, atunci când a venit vara, schimbam câte o rochie aproape în fiecare zi și mă simțeam atât de radioasă, pentru că burtica mea începuse să fie vizibilă. Făceam plimbări îndelungate, în timp ce vorbeam cu bulina mea (căci așa o poreclisem atunci), în timp ce o mângâiam și îi cântam cele mai frumoase cântece pe care le știam.

Parcă toate aceste lucruri s-au întâmplat ieri… Și parcă nu am avut destul timp să mă bucur de ele așa cum mi-aș fi dorit. Sunt recunoscătoare pentru una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, însă sufletul meu tânjește să retrăiască aceste amintiri.

A doua oară…

Adeseori, înainte de a merge la somn, mă gândesc cât de magic ar fi dacă ar fi posibil să mă visez din nou acolo, să mai pot păși încă o dată agale pe străzi, să mă simt cea mai specială femeie din lume și să ating burtica năzdrăvană, care se mișcă în cele mai ciudate și adorabile moduri.

Deși îmi doresc încă un pui de om, știu că primele dăți sunt cele mai deosebite. Toate aceste lucruri nu le voi mai trăi cu aceeași intensitate și, cu siguranță, nici în același mod. Însă, sunt sigură că, dacă va fi posibil, și cea de-a doua sarcină îmi va crea amintiri de neuitat.

Imortalizarea amintirilor

În sufletul meu, am o speranță, pe care cred că și voi o aveți. Fiind conștientă că timpul nu poate fi dat înapoi, nu îmi rămâne decât să încerc să păstrez aceste amintiri la fel de vii, ca atunci când ele reprezentau prezentul și nu un trecut îndepărtat.

De aceea, am ales să scriu, să imortalizez toate sentimentele, stările și emoțiile prin care trec zi de zi. Poate că bătrânețea va fi dură cu noi și ne va șterge o parte din aceste bogății spirituale. Eu nu vreau să ratez nimic, așa că am decis să aștern tot în cuvinte, pentru a-mi putea aduce aminte cât de frumos am trăit.

Și, încă o dată, sper ca îndemnul meu să ajungă și la voi! Nu lăsați amintirile să se piardă în trecut, aduceți-le la viață cu fiecare oportunitate pe care o aveți și bucurați-vă de ele, căci nu există bogație mai mare la bătrânețe decât aceste momente, pe care sufletul vostru le-a imortalizat undeva într-un colț al inimii și al minții voastre.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

„Nu de singurătate mă tem. Mi-e frică de ce aș putea face singur în singurătate. Singurătatea în doi, în schimb, e remarcabilă, sublimă, genială.” – Gabriel Petru Baetan

Alegerea de a fi singur

Despre singurătate aș putea să scriu mult și bine… Am trecut prin această stare încă din copilărie și nu pentru că mi-am dorit în toate cazurile, ci pentru că așa m-am simțit cel mai în largul meu.

Mi-am ales propria companie adeseori, fiindcă așa am reușit să mă cunosc cel mai bine. Pe mine mă puteai găsi foarte ușor printre cărți și caiete, în versurile celor mai triste melodii, cu părul ciufulit și în cele mai simple haine, cu ochelarii murdari de praf, dar și cu mâinile în aluat de prăjitură. Dacă nu eram acolo, cu siguranță, mă aflam pe pista de alergare, plină de sudoare și cu mușchii tensionați de la atâția și atâția kilometri alergați.

Așa arăta fericirea mea atunci. Eu singură o construiam, printre miile de oameni care își căutau compania unii altora. Eram împlinită până la un anumit punct. Și spun acest lucru, pentru că nu există suflet pe lumea această, care să nu tânjească, la un moment dat, la o conexiune cu o altă persoană.

Pe vremea aceea, mama era cea care îmi împlinea această nevoie. Cu ea discutam despre bucuriile și grijile mele, cu ea împărtășeam speranțe și visuri, alături de ea îmi planificam timpul și activitățile. Nu eram îngrădită de nimic și de nimeni în mod special.

O schimbare

Totuși, viața mea a luat o turnură deosebită de când eu am devenit mamă. La început, eram fascinată de această intimitate, pe care o aveam cu bebelușul meu, ceva unic ce poate exista doar între două făpturi atât de legate una de cealaltă. Este firesc ca, pe măsură ce a trecut timpul, să iasă la suprafață și nevoile mele de dinainte de a deveni mamă. Nu pot afirma că le-am negat, dar, cu siguranță, le-am neglijat, le-am pus foarte jos pe lista mea de priorități.

Și este adevărat că, pe măsură ce puiul crește, cumva îți poți recăpăta viața de dinainte, însă există evenimente, poate unice și irepetabile în viața ta, la care nu poți asista fix în acel moment, pentru că altcineva are nevoie de tine și acel cineva este mult mai important. Și cumva rămâi cu un gust amar și cu o părere de rău…

Departe de mine este gândul de a mă plânge. Lucrurile de genul acesta nu au cântărit prea mult în inima mea și, treptat, le-am dat uitării. Însă sentimentul singurătății a crescut tot mai mult cu ocazia fiecărei întâmplări de acest fel.

Clipe de neînlocuit

Iar apoi mai este încă un lucru… Momentul în care puiul tău te privește în ochi, cu o seninătate aparte, cu o dulceață în chip și un zâmbet ce îți topește inima, momentul în care îți adoarme în brațe ca un fulg de nea alb și inocent, ei bine, acel moment este tot ce ai nevoie ca să uiți de faptul că ai ratat orice alt eveniment.

Și, uite așa, tot ce credeai că este important și de neratat devine minuscul în comparație cu sentimentul că, pentru cineva, ești cele mai liniștitoare, calde și primitoare brațe, în care poate adormi.

Articolul acesta nu este despre cât de grea și plină de sacrificii este viața unei mame, ci este despre a normaliza sentimentul de singurătate cu care ele se confruntă și despre vinovăția, pe care o resimt, pentru că “îndrăznesc” să se simtă astfel. Nu îndrăznim să trăim aceste stări, ci pur și simplu se întâmplă. Vinovăția nu își are locul aici.

Așadar, dragă mamă, permite-ți să simți, să fii furioasă, să te simți obosită, să îți dorești să fii singură sau în compania unor prietene! Sinceră să fiu, și eu de multe ori mă întreb dacă, acum, am devenit (sau nu) mai singură decât am fost vreodată?

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Fiecare copil este un artist. Problema este să rămâi un artist când crești.” (Pablo Picasso)

Începuturi

Zilele acestea, sufletul meu a retrăit o multitudine de amintiri din copilăria și adolescența mea. A existat o perioadă când m-am pierdut pe mine și am uitat cine eram. Însă, de ceva timp, simt cum mă “inundă” acest cumul de vise, care s-au creat în interiorul meu încă de la o vârstă timpurie și care mi-au creat personalitatea de astăzi.

Purtați de valul greșit

Se întâmplă adeseori să ne pierdem pe noi înșine în multitudinea sarcinilor, să intrăm într-o febră a productivității și să lăsăm deoparte lucrurile care ne bucură sufletul. Mi se pare că este o boală a timpurilor în care trăim. Suntem purtați de valul greșit… Și mi se pare înduioșător de trist în cel mai real sens.

Fiecare dintre noi știe în adâncul sufletului ce își dorește de la propria sa existență. Cum îmi doresc eu să îmi trăiesc fiecare zi pe acest pământ? Fiecare dintre noi a avut un vis, dacă nu mai multe, și fiecăruia dintre noi i-a fost spulberat cel puțin unul din varii motive: fie pentru că i s-a spus că nu va reuși, fie pentru că s-a demoralizat singur la un moment dat și din lipsă de susținere exterioară, a renunțat la visul său.

Eu am avut și, în continuare, am o tonă de vise. Când eram doar un copil, aspiram să devin un artist aparte, care să știe și să picteze, și să cânte la pian sau din voce (sau chiar ambele 🙂 ), și să scrie, și să citească foarte mult. Puteți să vă faceți o idee despre cât de bogată îmi era imaginația… Sau poate că nu?

Artistul se estompează în timp

Și această ultimă întrebare îmi răsună și astăzi în minte, pentru că încă îmi doresc toate aceste lucruri după atâția ani. Și ajung să mă întreb: “Oare copilul acela înțelegea mai multe lucruri decât pot înțelege eu astăzi cu mintea mea adult?”. Recunosc că încă nu pot să găsesc un răspuns potrivit la această enigmă. Oare este posibil ca, la începuturile vieții noastre, să fim mai deschiși către menirea pe care o avem fiecare în parte, iar apoi pe parcurs să pierdem această comunicare cu interiorul și speranțele noastre din cauza normelor societății în care trăim?

Și aș vrea să răspund tot eu pentru mine însămi: DA, chiar cred că așa stau lucrurile. Mă aflu astăzi, aici, din dorința de a-mi îndeplini măcar o parte din visurile, ce mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Aș vrea să îmi colorez zilele cu împlinire sufletească, să inspir și să fiu inspirată prin și de munca mea. Mi se pare că prea mult trăim în tonuri de alb și negru, că prea mult ne grăbim, că nu mai privim în ochii celuilalt, că nu mai ascultam vocea care ne vorbește, că nu mai știm să zâmbim, nici să oferim, nici să primim.

Un pui de artist regăsit

În toată această vâltoare, este dificil să te regăsești pe tine, însă deseori încerc să mă imaginez pe mine însămi ca pe o oază de liniște în mijlocul unei furtuni și atunci parcă totul merge mai lin. Am timp să tai și legumele, să spăl și vasele, să mă joc și cu fetița mea, să petrec timp și cu soțul meu și să îmi aloc câteva clipe doar pentru mine. Așa am reușit să mă regăsesc, să aflu că încă mai există un pui de artist în interiorul meu, care își dorește să evolueze, să fie văzut și afirmat.

Mă bucur tare mult că am ajuns în acest punct al vieții mele și sper să am curajul să mă descopăr din ce în ce mai mult! Cât despre voi, dragii mei cititori, nu pot decât să vă doresc să căutați și să “hrăniți” artistul din interiorul vostru. Ar fi păcat să nu îi dați măcar o șansă și, cine știe, poate veți trăi mai împliniți?

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Perseverența și răbdarea sunt rezultatul faptului că vezi imaginea de ansamblu a lucrurilor.” (John Maxwell)

O viziune limitată

Cu toții am pus, cel puțin o dată, în practică această zicală: “Când nu mai pot, mai pot puțin”. Recunosc că și eu am fost și sunt o adeptă înrăită a ei. Cu toate acestea, există momente când până și cei mai puternici dintre noi nu mai sunt capabili să o îndeplinească. Și aș vrea să spun că nu este nimic în neregulă cu acest lucru.

În zilele noastre există competiții acerbe în toate domeniile: la școală, la muncă și chiar acasă. Ne dorim să bifăm cât mai multe sarcini de pe lista noastră, pentru a avea senzația că suntem în controlul propriului nostru timp și în controlul tuturor reușitelor noastre.

Există o eroare majoră în ceea ce privește aceste aspecte și anume aceea că nu putem să controlăm orice mic detaliu al vieții noastre. Lucrurile neprevăzute se pot întâmpla zilnic și ne pot împiedica să ne mai atingem toate țelurile propuse.

Aici intervine flexibilitatea din fiecare dintre noi. Este în regulă să ne simțim distrași de la ce ne-am propus, să fim un pic dezamăgiți dacă nu reușim să mai bifăm toate acele sarcini, însă nu trebuie să picăm în capcana furiei și să începem să ne facem viața amară pentru niște lucruri atât de minore.

Un refugiu ce aduce o victorie

Am să vă ofer un exemplu personal și sper că vă voi aduce o notă de înțelegere asupra propriei persoane. Iubesc să alerg încă din adolescență. Pentru mine, această activitate a fost un refugiu pentru stările și emoțiile mai puțin plăcute care m-au încercat. Decizia de a merge la alergat mi se părea, întotdeauna, cea mai dificilă. Până nu ajungeam în punctul în care îmi îmbrăcam echipamentul, nu eram sigură că pot să fac asta. Chiar și drumul până la stadion părea pavat cu numeroase obstacole.

Ajungeam acolo și primii pași erau cei mai greoi. Respirația sacadată, căldura apăsătoare, soarele care îmi stânjenea vederea păreau că vor să îmi facă un defavor și să mă determine să renunț. Însă nu renunțam, venisem cu un scop: voiam să mă simt puternică și liberă. Câteodată alergam 5 km, altă dată alergam 8 km. Întotdeauna, încercam să mă mulez pe nevoile corpului meu și pe felul în care se simțea.

Recunosc, cei 5 km nu îmi aduceau atâta satisfacție, însă existau momente când doar atât puteam. Și era în regulă, pentru că apreciam orice cantitate de efort depus de corpul meu. În zilele mele bune, știam că voi cuceri cei 8 km. Pentru mine, acesta era maximul la care reușeam să ajung. Cu fiecare tură de stadion în plus, simțeam o putere și mai mare, și mai mare, până când ajungeam să mă simt de neînvins.

De cele mai multe ori, ultimii 200 m îi forțam și alergam în viteză. Acest lucru îmi dădea impresia terminării unei competiții în forță, o competiție unde doar eu concuram, însă nu era obligatoriu să fiu mereu câștigătoare. De cele mai multe ori, eram o campioană în proprii mei ochi: îmi învingeam temerile, ezitările, demonii și orice alt lucru care îmi pusese piedici în ziua respectivă.

Când nu mai pot, nu mai pot

Pentru mine, această experiență este una dintre cele mai înălțătoare, deoarece mi-am dovedit de fiecare dată că sunt capabilă de lucruri extraordinare atunci când îmi doresc cu adevărat. Și spun acest lucru, deoarece, în momentele când simțeam că mușchii dădeau semne de oboseală, cea mai grea luptă o dădeam în capul meu.

Trebuia să fac foarte multă muncă de convingere cu creierul meu că eu încă mai pot. Însă, așa cum am afirmat și mai sus, am manifestat și înțelegere față de propriul organism atunci când a dat semne de epuizare, fiindcă abuzul față de propria persoană nu mi-a adus niciodată satisfacție personală.

În încheiere, sper că mesajul meu a ajuns în forma corectă la voi, dragii mei cititori! Aș vrea să vă îndemn să îndrăzniți să vă provocați propriile limite și să deveniți campioni, însă, dacă, astăzi, trupul și mintea voastră au nevoie de repaus, oferiți-le acest lucru și reveniți cu forțe proaspete pentru a vă cuceri ambițiile!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cicatricile mele spun o poveste. Sunt o amintire a vremurilor, în care viața a încercat să mă distrugă, dar a eșuat. Sunt semne ale locului, în care a fost sudată structura caracterului meu.” (Steve Maraboli)

Aceeptarea de sine

Nu sunt un om perfect din niciun punct de vedere. Sunt un om cu numeroase slăbiciuni, dar și cu destule calități. Sunt un om, care învață să se accepte așa cum este și căruia nu îi este rușine să recunoască faptul că a greșit, a suferit și a învățat din acele lecții pe care viața i le-a dat.

Sufletul și corpul meu au avut grijă să însemneze toate aceste lecții, printr-un fel sau altul. Deși nu poate fi perceput cu ochiul liber, sufletul își arată cicatricile prin diferite mecanisme de cooperare, care îl ajută să se simtă în siguranță și să se asigure că nu va mai fi rănit.

Cicatrici naturale

Pe de altă parte, cicatricile de pe corp pot spune mai ușor povestea unui om. Fiecare dintre noi se poate mândri cu aceste tatuaje naturale, fără nicio urmă de regret. Vergeturile de pe genunchii și coapsele mele povestesc despre o vară, în care m-am înălțat cu 10 cm. Oare ar trebuie să mă rușinez pentru un asemenea lucru?

În perioada sarcinii, pe unul dintre picioare, s-a dezvoltat o suprafață de vase de sânge subțiri, asemenea unei semilune, de dimensiune destul de mare. Inițial, și eu la rândul meu, am fost încercată de un sentiment de dezamăgire, pentru că mă gândeam că, după nouă luni,  corpul meu va rămâne însemnat cu numeroase “defecte”.

Însă, o altă idee a apărut în mintea mea ulterior, una care a acaparat orice altceva negativ: când voi îmbătrăni, acestea vor fi semnele că am trăit frumos, că am purtat un copil în pântec, că am avut curajul să sacrific un lucru atât de neimportant pentru ceva mult mai deosebit, anume mi-am dăruit trupul meu pentru a crește viață în interiorul său.

Sinele autentic

Noi, femeile, avem un simț al frumosului exagerat de dezvoltat. Ne dorim să fim impecabile din punct de vedere fizic, dar poate că omitem ceea ce este esențial în această fugă după desărvârșire: noi suntem frumoase exact așa cum suntem și ar trebui să fim mândre de aceste “cicatrici”, așa cum suntem atunci când ne achiziționăm o piesă vestimentară nouă sau când ne facem o schimbare de look.

 Trupul nostru își face “update-uri” (îmbunătățiri) în mod regulat. El se schimbă în funcție de obiceiurile noastre de zi cu zi, se transformă de la o etapă la alta a vieții, iar același lucru se poate spune și despre sufletul nostru.

“Carcasa” această materială spune mai multe povești decât o poate face orice altă achiziție a noastră. Nu ne putem ascunde la nesfârșit după haine și mașini scumpe, după coafuri și machiaje cât mai colorate, pentru că, în spatele lor, întotdeauna, se va afla acel sine autentic, iar el va suferi, pentru că se va simți sugrumat.

Sinele nostru autentic vrea să iasă la suprafață zi de zi, însă noi nu vrem să îi permitem acest lucru, de teamă că vom fi răniți, că ne vom simți rușinați de noi înșine sau de teamă că vom fi răniți din nou. Și este în regulă să ne simțim așa, dar la fel de în regulă este să fim răniți.

Despre poveștile spuse de cicatricile noastre

Am auzit o frază în filmul Titanic, rostită de bătrâna Rose, care spunea așa: “Inima unei femei este un ocean plin de mistere”. Eu cred cu adevărat că așa este. Când voi ajunge la o vârstă înaintată, aș vrea să privesc în urmă cu compasiune, împăcare și mulțumire. Aș vrea să simt că am trăit viața în felul meu autentic, că nu mi-a fost rușine să fiu eu și că mi-am permis, din când în când, să mai fiu și rănită de către situații sau oameni. Aș vrea să spun că mi-am permis să simt viața.

Și știu, de asemenea, că viața poate fi sălbatică în felul ei, însă ea ne modelează inimile, mințile și trupurile în cel mai desăvârșit mod posibil. Așa că, un ultim îndemn pentru voi este: Permiteți-vă să fiți și să trăiți! Cât despre cicatricile voastre, ele vor fi cel mai evident semn că ați făcut aceste lucruri.

Semnat,
E.M.