“Îmi este frig de mine însumi, de sentimentele mele atunci când mă gândesc la sensul acestora, la faptul că sunt asemeni unor frunze a căror soartă este inevitabila și ruginia toamnă, unde ne vom pierde încetul cu încetul de noi înșine pentru a intra în iarna singurătății inimilor noastre.” – Sorin Cerin

Uneori, simt că nu am nimic de spus și, totuși, mă așez în fața unei foi albe, iar cuvintele încep să curgă. Alteori, în aceeași situație a lipsei de inspirație, prefer să fug și să mă ascund într-un colț îndepărtat al minții mele, pentru a nu simți rușinea de a nu fi încercat măcar.

Pauză în sens…

… pentru că uneori nu știu dacă aceste cuvinte împrăștiate din adâncul inimii mele au vreo însemnătate pentru cei care le citesc.

Pauză în sens…

… pentru că uneori sentimentele negative mă copleșesc atât de tare, încât nu știu dacă mai pot veni cu o perspectivă pozitivă către cititor.

Așadar, am ales să mă retrag în turnul emoțiilor întunecate, să mă lupt cu ele și să le înving, pentru ca, la final, să mă întorc către arta de a scrie cu mai mult sens.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Oamenii nu par să își dea seama că opinia lor despre lume este o mărturie a caracterului lor.” – Ralph Waldo Emerson

Integritate sau rigiditate?

Oare poate spune cineva că este ușor să te confrunți pe tine însuți? Sau că te poți privi în adâncul sufletului fără să găsești acolo cărămizi ale caracterului tău, pe care le-ai așezat cum ai știut mai bine, dar la care ai tot revenit de-a lungul timpului fără niciun succes de a le schimba locul?

Este oare cu putință să nu te îndoiești de viziunea prin care privești lumea? Oare această viziune nu este modelată de cumulul experiențelor trăite?

Rațiunea mă împinge la astfel de dezbateri adeseori, fiindcă nu mă pot opri din a-mi adresa o întrebare, la care răspunsul este incert: “Oare eu sunt un om integru sau rigid?”

Variații ale integrității

Dintre sinonimele pe care DEX-ul le oferă pentru adjectivul integru, cel mai mult mă identific cu incoruptibil și onest. Consider că mi-am construit o fortăreață, în care am inclus un set de valori, principii și dorințe, care conturează cine sunt astăzi, precum și ideile cărora le sunt devotată și pe care nu am nicio intenție să le trădez, indiferent de circumstanțe.

Pe de altă parte, același DEX ne spune că un om rigid este un om care nu îngăduie abateri sau compromisuri, este dur și intransigent.

Fortăreața valorilor

Într-adevăr, o fortăreață îți induce tocmai această idee de severitate și neînduplecare, care îl caracterizează pe omul rigid. Însă, ca orice clădire, există ferestre ce permit luminii soarelui să pătrundă și să ofere ochiului celui ce privește o altă perspectivă asupra celor aflate chiar sub nasul lui.

Simt că, în fortăreața mea, există anumite principii ce opun rezistență la schimbare, la fiecare asediu al luminii de afară. Altele, în schimb, au luat în timp diverse forme și mi-au permis să le modelez cu o mai ușoară flexibilitate. Și iată-mă din nou în fața aceleiași dileme:

Oare eu sunt un om integru sau rigid?

Iar răspunsul cred că se poate formula astfel:

“Ești atât un om integru, cât și un om rigid, în măsură egală sau nu. Nu poți defini personalitatea printr-o singură trăsătură, deoarece ea este alcătuită din toate experiențele tale. Rămâne în puterea ta să decizi căror valori le ești dedicat până ajungi în punctul rigidității și cărora le poți oferi și o notă de flexibilitate.”

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Secretul fericirii este libertatea, secretul libertății este curajul.” – Carrie Jones

Să plec sau să rămân

Mi-ai spus să plec și să te las în pace și deși nu cred prea mult în puterea cuvintelor acestea la o vârstă atât de fragedă, am ales să îți respect decizia. Așa că ți-am oferit spațiul de care ai avut nevoie…

Cu toate acestea, mă întreb când va veni cu adevărat ziua în care…

… îmi vei cere să plec de lângă tine și să îți acord libertatea de a-ți trăi viața așa cum îți dorești. În acel moment, tot ce voi putea spera va fi că vei face cele mai bune alegeri pentru tine. Oricât de teamă îmi va fi să te trimit pe drumul tău singură, mă voi strădui să am încredere în tot ce m-am străduit să construiesc în interiorul tău.

Pentru călătoria ta…

Puterea și încrederea în sine vor fi darul meu pentru tine…

… ca să poți să îți creezi propriul tău destin în această lume. Te voi învăța să îți păstrezi și o fărâmă de blândețe în inima ta pentru cei care o merită, dar mai ales pentru clipele în care te vei judeca singură. Îți voi cultiva inocența și te voi ruga să o păstrezi ca pe o virtute ascunsă a ta. Ea îți va fi călăuză în clipele în care eu nu voi mai fi alături de tine.

Te voi învăța să visezi cu ochii larg deschiși…

… dar și să lupți pentru ambițiile tale. Îndemnul meu către tine va fi să nu renunți la primele greutăți, ci să răzbați și să te ridici până când vei simți că ai dat totul pentru ce ți-ai dorit. Te voi mai învăța că, uneori, este în regulă să cauți liniștea și să îți pierzi reperele. În acele momente, te voi aștepta cu brațele deschise acasă și îți promit că îți voi fi din nou alinare.

Iubirea la vreme de răscruce

Dacă inima ta va fi frântă de vreun bărbat, …

… aș vrea să știi că îți voi împărtăși suferința și îți voi șterge lacrimile până când se vor opri. Iar atunci când vei simți că durerea s-a estompat și inima ta s-a vindecat, te voi încuraja să iubești din nou, cu speranța că nu te vei mai lăsa rănită prea ușor…

Încredere și curaj

Atunci când va veni ziua în care îmi vei cere să plec,…

… inima mea va fi străpunsă de o mie de cuțite, dar îți promit că nu îți voi arăta acest lucru. Voi zâmbi și te voi asigura de încrederea mea în tine, pentru că voi știi că am așezat fiecare virtute ca pe o cărămidă în sufletul tău.

Blândețe și iertare

Voi avea, totuși, o rugăminte față de tine și aceea va fi…

… să privești către greșelile, pe care le-am făcut față de tine, cu blândețe și iertare, fiindcă știu că îți voi fi dăruit și o parte din slăbiciunile mele. Îmbrățișează-le și pe acelea și luptă cu ele, așa cum m-am străduit să fac și eu cu ale mele.

Drumurile noastre se vor separa la un moment dat, dar nu și sufletele. Nicio distanță nu va putea să rupă iubirea ce le unește. Așa că, atunci când dorul de casă te va încerca, vei știi unde să mă găsești: în inima ta…

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cel mai grozav lucru din lume este să știi cum să-ți aparții singur.” – Michel de Montaigne

Perspective ale singurătății

Aș vrea să încep prin a vă adresa o întrebare: “Ce părere aveți despre omul singuratic?”. Vă îndemn să vă luați câteva secunde pentru a vă răspunde la această întrebare. Motivul este acesta: Fiecare dintre noi am fost singuratici la un moment dat în existența noastră.

De ce uneori căutăm liniștea gândurilor noastre și fugim de prezența celorlalți? De ce avem tendința să ne izolăm din când în când și să excludem orice posibilitate de socializare? Eu cred că, în acele momente, căutăm să ne conectăm cu sinele nostru.

În singurătate, m-am regăsit sau m-am pierdut…

Regăsirea de sine în izolare

Recunosc, eu am trecut prin ambele situații. Am cunoscut regăsirea cea mai dulce a propriului sine, însă am trăit și experiențe pline de deznădejde și lacrimi, din care nu aș fi crezut că o să mai ies vreodată.

Îmi amintesc de după-amiezi târzii, în care mă pierdeam în șirul nesfârșit de pagini al vreunui roman, dar și de serile toride de vară când mă plimbam singură pe străzile orașului. Erau zile dulci-amare. Singurătatea îți priește până la un anumit punct.

O dată ce și-a atins apogeul, singurătatea devine boală…

Singurătatea: boală sau refugiu?

În adolescență, obișnuiam să mă mint crezând contrariul. Îmi petreceam zilele implicându-mă în tot felul de activități, care să îmi ia gândul de la faptul că eram atât de solitară. Nu pot învinovăți pe nimeni de acest fapt, nici măcar pe mine. Și am să vă spun și de ce…

Îmi era teamă să investesc timp și sentimente în relații cu alți oameni…

De câte ori mi se ivea șansa să petrec timp cu o prietenă, simțeam cum sunt trasă din globul meu de cristal, unde fiecare activitate își avea locul și timpul potrivit. Cu greu, mă hotăram că, totuși, aveam nevoie și de puțină socializare.

O dată cu trecerea timpului, am realizat…

Socializarea sau solitudinea

…am realizat că, de fapt, singurătatea îmi era benefică în momentele în care trebuia să iau o decizie importantă sau în cele care îmi plângeam suferința.

Să ai cu cine să îți împarți timpul este o binecuvântare, nu o povară. Am mai realizat și faptul că, uneori, oricât de puternic ai fi, dezamăgirile te împing și mai tare să cauți solitudinea. Totodată, există oameni care și-ar dori să își împartă timpul, însă nu mai au cu cine…

Așa că vă mai întreb încă o dată…

Ce părere aveți despre omul singuratic? Credeți că s-a regăsit sau s-a pierdut în solitudinea lui?

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Bătrânețea este ca orice alt lucru. Pentru a avea succes cu ea, trebuie să începi de tânăr.” – Theodore Roosevelt

Îmbătrânirea sufletului

Cum adică mi-am dat seama că am îmbătrânit când nici măcar nu am atins vârsta de treizeci de ani? Cum îmi poate trece prin minte un asemenea gând când înfățișarea mea aduce mai degrabă cu cea a unei adolescente? Este posibil să fac o asemenea afirmație?

Cu siguranță că da. Îmbătrânirea trupului nu este totuna cu cea a sufletului. Semnele trecerii timpului asupra chipului nostru povestesc despre surâsuri, bucurii, lacrimi și tristețe. Pe de altă parte, sufletul celui deschis la a învăța permanent, din experiențele de zi cu zi, se îmbogățește cu fiecare nouă lecție.

Mi-am dat seama că am îmbătrânit…

… când am lăsat deoparte obiceiurile mele din adolescență și le-am înlocuit cu cele ale unei femei mature. Am transformat gelozia în încredere. Am început să îi văd și să îi iubesc pe cei din jurul meu exact așa cum sunt, fără să îmi doresc să îi schimb. Am înțeles că frumusețea noastră, a oamenilor, constă tocmai în diferențele ce ne separă.

Când am adus pe lume un suflet inocent, am realizat că nu există scop mai înălțător în toată această existență a noastră decât să dăruim viață și să o ocrotim. M-am scufundat cu toată ființa mea în această nouă experiență, prin care am devenit mamă. Am căutat răspunsuri la multe întrebări și le-am găsit alături de un pui de om. Am crescut spiritual, împreună cu fetița mea, iar acesta este un privilegiu pe care Universul mi l-a oferit.

Învățăminte dezvelite la timpul potrivit

Poate că trupul meu a rămas undeva blocat la o vârstă mai fragedă, însă nu pot spune același lucru despre suflet. El s-a extins în direcții în care nu mi-aș fi imaginat că va ajunge atât de curând. Toată această odisee, prin care am trecut în ultimii trei ani, mi-a deschis noi perspective asupra felului în care privesc viața și m-a transformat în cu totul alt om.

Călătoriile spirituale, pe care le vom parcurge pe acest pământ, ne vor lăsa muți adeseori, neștiind ce învățăminte ne aduc de fapt. Însă urmele, pe care le vor crea în mințile și sufletele noastre, vor dăinui pentru totdeauna și, la momentul potrivit, își vor dezvălui scopul.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Pentru a-l călăuzi pe copil pe calea pe care trebuie să o urmeze, călătorește tu mai întâi pe ea.” – Josh Bilings

Un semn de îndoială

În ultimele zile, m-au urmărit o serie de întrebări menite să îmi pună la încercare iubirea de mamă:

Oare te-am iubit prea mult, copile? Oare am petrecut prea mult timp cu tine și am fost prea egoistă încât să te mai împart cu altcineva? Oare am greșit când am crezut că eu sunt cea de care ai cea mai mare nevoie ?

Am ajuns și în acest punct al vieții de mămică, deși pot afirma cu mână pe inimă că m-am îndoit de mine la tot pasul în calitatea mea de părinte. Mereu m-am întrebat dacă fac lucrurile așa cum trebuie pentru sufletul ce mi-a fost încredințat să-l cresc, dacă i-am fost umărul potrivit pe care să își verse lacrimile și dacă am dăruit toată afecțiunea de care a avut nevoie până acum. Ce părinte nu își pune astfel de întrebări? Cred că majoritatea o facem.

Semnele unui părinte suficient de bun

Se zice că un părinte suficient de bun este cel care își chestionează în permanență aceste abilități, că este de ajuns să îți dorești să îți îmbunătățești constant interacțiunea cu copilul tău, că intenția ta de a fi cea mai bună versiune a ta este tot ceea ce contează. Oare să fie așa?

Observ că pe umerii mamelor atârnă cea mai mare responsabilitate în ceea ce privește comportamentul și creșterea copiilor, ele fiind primele blamate atunci când cel mic nu întrunește standardele de cumințenie și ascultare. Oare nu îngreunăm suplimentar situația mamei, care este în permanență într-o stare de îngrijorare pentru puiul ei?

Din nou, oare poți să îți iubești copilul prea mult?

Nu există să iubești un copil prea mult. Da, poate că ai fost prea egoistă uneori sau poate că ți-a fost teamă să nu o faci să sufere dacă ai lipsi prea mult de lângă ea. Poate că și ție ți-a fost teamă să simți această suferință, dar inevitabil o vei trăi la un moment dat. Este perfect normal să ai remușcări, dă-ți voie să le simți. Ai făcut tot posibilul ca voi două să fiți bine! Ești o mamă suficient de bună pentru copilul tău!

Mi-aș dori ca aceste cuvinte să ajungă și în sufletele voastre și să vă rămână acolo pentru atunci când vă veți îndoi de deciziile voastre. Cu siguranță, nu avem cei mai cuminți și ascultători copii, care execută “ordinele” noastre fără să clipească, dar eu sper că vom reuși să îi modelăm în adulți luptători, revoluționari de opinii, puternici și cu încredere de sine. Și mai sper ca, atunci când vor deveni la rândul lor părinți, să facă aceleași lucruri pentru copiii lor, anume să le dăruiască “aripi să zboare și rădăcini să se întoarcă acasă”.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cum te iubești pe tine însuți, este modul în care îi înveți pe alții să te iubească.” (Rupi Kaur)

Draga mea fiică,

Înainte să îți fiu mamă, eram o cu totul altă persoană. Obișnuiam să îmi petrec timpul în compania cărților și a cursurilor de la facultate. Obișnuiam să fac sport mai mult, să ascult muzica mea preferată și să mă uit, în liniște, la filme, în brațele tatălui tău.

Gătitul nu era punctul meu forte și, din acest motiv, bunica ta avea grijă de mine la acest capitol, trimițându-mi săptămânal câteva caserole cu mâncare. Atunci când făceam curățenie, nu era nimeni prin casă care să strige după mine că își dorește să se joace “șut-gol”.

Astăzi, …

… faptul că ți-am devenit mamă, a determinat o schimbare radicală de direcție în cursul vieții mele. Astăzi, citim împreună cărticelele tale preferate cu Conni, Albă ca Zăpada și Păpușica Bella. Astăzi, dansăm împreună, alergăm împreună, ascultăm melodii pentru copii și ne uităm la filme, dezbătând fiecare personaj care apare pe ecran.

… mă străduiesc să îți pregătesc feluri de mâncare delicioase și împărțim iaurturi, fructe, biscuiți și covrigei. Astăzi, tu strigi după mine atunci când fac curățenie, pentru că îți dorești să colorezi sau să te joci cu mingea.

Serile nu mai sunt atât de singuratice, chiar dacă tatăl tău mai întârzie de la muncă. Nopțile au devenit mai “călduroase” de când dormi între noi și ne liniștești cu respirația ta domoală și cu chipul tău de înger.

În căutarea celei care am fost, înainte să îți fiu mamă…,

Aș vrea să știi în câte moduri minunate mi-ai transformat viața, însă mi-aș dori ca, în ochii tăi, să nu rămân doar mama. Mama este o persoană, la fel ca toate celelalte pe care tu le vezi pe stradă, cu propriile ei vise și aspirații, iar mama se străduiește să îți arate calea de a îmbina echilibrat viața de familie cu cariera. Aș vrea să mă însoțești pe drumul către atingerea acestui echilibru și să îți ofer un reper după care să te ghidezi și tu mai departe. Aș vrea să îți ofer șansa de a-ți valorifica talentele înăscute, ca să nu simți că muncești nicio zi din viața ta, atunci când vei deveni adult.

Draga mea fiică,

Astăzi, și eu mă străduiesc să fac aceleași lucruri pentru mine și, încă o dată, sper că nu este prea târziu. M-ar bucura gândul ca, peste douăzeci de ani, când vom citi împreună aceste rânduri, să se fi realizat toate câte ți-am promis.

Până atunci, eu rămân în aceste rânduri, în care am toată încrederea că te vei regăsi.

Pe curând, iubirea mea!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Dumnezeu nu putea fi peste tot în același timp, așa că a creat mamele.” (proverb evreiesc)

Amintiri cu miros de toamnă

Ce fel de amintiri trezește în sufletul vostru luna septembrie? În ce locuri din copilăria și adolescența voastră vă trimite această primă lună de toamnă? Unde vă regăsiți gândurile o dată cu primele frunze îngălbenite și căzute pe asfaltul, care încă emană căldura unei veri toride? Care este cea mai îndepărtată amintire a voastră cu miros de ploaie de septembrie?

Începi să îți dai seama că vara s-a încheiat atunci când serile nu mai sunt atât de sufocante, când soarele își domolește puterea și nu te mai încălzește ca altă dată, când până și aerul “miroase” a toamnă. Însă, acest anotimp are cei mai frumoși și zglobii vestitori, anume grupurile de copii și tineri care încep grădinița, școala, liceul sau facultatea. Tot orașul trăiește din plin această rumoare.

Copilul din fiecare dintre noi retrăiește diferit această perioadă a anului, în funcție de ce amintiri ne domină mintea. Unii dintre noi simțim din nou frenezia întâlnirii cu colegii de clasă, alții ne aducem aminte de testele și examenele, care ne-au provocat atâtea și atâtea emoții.

Când brațele îți rămân goale

Astăzi, nu mai sunt copil, sunt adult, sunt femeie, mamă și soție. Astăzi, pentru mine, septembrie are o altă semnificație decât o avea înainte. Astăzi, rămân cu brațele goale și cu câteva lacrimi rătăcite pe obraz, cărora nu le pot da voie să curgă înainte ca ea, inima mea, să intre în sala de clasă de la creșă.

Iată cum septembrie a dobândit, pentru mine, semnificația primei despărțiri față de puiul meu. Este o experiență copleșitoare, emoționantă, dar și dureroasă. Cu toate resursele acumulate și cu o stăpânire de sine debordantă, mi-am învățat fetița să își întindă aripile și să zboare către acest nou și mic Univers al ei. În urma ei, a rămas o mamă cu zâmbetul pe buze, însă cu lacrimi înghițite în sec și cu inima strânsă. Și cred că ea a simțit acest lucru sau poate nu a fost încă pregătită “să zboare”.

Aripi întinse spre un nou Univers

Puiul meu și-a frânt un pic cam mult aripile în acest prim avânt și, deși eu am încercat să i le vindec, rănile doar s-au estompat, lăsând mici cicatrici ale acestei experiențe, care de altfel ar trebui să fie o amintire plăcută în viețile noastre.

În ochii copiilor noștri, noi, părinții, suntem un fel de Dumnezeu, așa că rămâne de datoria noastră să îi ocrotim, să le oferim încredere că sunt puternici și că pot, să le asigurăm timpul necesar și mediul potrivit ca să își întindă aripile și să le dăm motive să se întoarcă la noi ori de câte ori vor simți nevoia, fără să le fie teamă că vor fi judecați ori criticați. Noi îi iubim cel mai mult pe acest Pământ, exact așa cum sunt ei, adică perfecți de imperfecți.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Nicio pasiune nu fură minții toate puterile, așa de bine cum o face frica.” – Edmund Burke

Reminiscențe de vară

Soarele a apus. Luna și-a făcut timid apariția pe cer. Oamenii se grăbesc spre case sau, din contră, abia acum găsesc răgazul de a ieși la o plimbare pentru a-și liniști gândurile.

Este o seară de vară, în care cerul refuză să se întunece în totalitate și, parcă, cu ultimele puteri se agață de dârele razelor de soare rămase în urmă. Privesc pe geam cu tristețe… Mi-aș fi dorit să mai hoinăresc puțin pe străzile încinse ale Bucureștiului, însă un anume pui de om a adormit mult mai devreme decât de obicei.

Liniște apăsătoare

Mă resemnez cu gândul la această dorință și, la rândul meu, îmi încep rutina destul de plictisitoare de seară. O dată ce am terminat, mă așez în pat alături de cei doi somnoroși, soțul și fetița mea, care deja mi-au luat-o înainte cu adormitul… Și liniștea aceasta devine oarecum prea apăsătoare, atât de apăsătoare încât încep să-mi aud gândurile.

Un cumul de îngrijorări vin către mine, cu forța cu care un lac natural poate sparge un baraj construit de om, și mă îneacă, mă face să mă simt pierdută în apele sale învolburate. Somnul meu a dispărut fără preaviz și pare că nu se va mai întoarce curând. Cotrobăi în cele mai obscure cotloane ale minții mele după o urmă de speranță, o barcă de salvare, care m-ar putea scoate la suprafața apei tulburate.

După un timp, pare că o găsesc: rămân cu toată puterea agățată de gândul că voi reuși, cumva, să devin omul la care visez, omul care inspiră, omul care își iubește munca, dar care nu își neglijează familia, omul care își câștigă un trai mai mult decât decent, dar și omul care nu se va lăcomi, omul care nu se grăbește prin viață și omul care se bucură de toate etapele și metamorfozele sufletului său.

Închid ochii și, într-un final, adorm cu gândul la acel om.

De ce fricile din noi devorează și ultimul strop de speranță?

Cu toate acestea, în viața de zi cu zi, simt că există piedici (pe care, poate, mi le pun singură) pentru a deveni această versiune mai bună a mea. Rămâne, oare, în picioare întrebarea că fricile din noi devorează și ultimul strop de speranță? Oare mă tem mult prea mult de schimbare, de eșec sau chiar de posibilitatea de a reuși? Cred că, pe fiecare dintre noi, ne urmăresc aceste întrebări, atunci când ne dorim o schimbare de direcție în viața noastră.

Eu încă nu mi-am răspuns complet la aceste nelămuriri. Încă mai caut adevărul din interiorul meu și am credința că, o dată elucidat, voi pune în mișcare toate resursele necesare pentru a-mi cuceri visul. Tu ce mai aștepți?

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Arta de a scrie este arta de a descoperi lucrurile în care crezi.” – Gustave Flaubert

Cenzurarea artei de a scrie

La cele câteva încercări de a începe să scriu acest articol, realizez cât de tare cenzura poate să înăbușe avântul unui scriitor. Mintea creează o multitudine de scenarii despre cum ar trebui scris un articol, astfel încât să nu deranjeze, să nu vizeze anumite persoane, care, inevitabil, “să se simtă” la citirea lui. Și, cumva, devine foarte obositor să îți tot exprimi ideile prin așa de puține cuvinte și modalități. Astfel, scriitorul nu mai transmite mesajul brut, pe care și-ar fi dorit să îl trimită către cititor…

Modalități de comunicare eficiente

E adevărat, există o artă a conversației, a diplomației în discuții și exprimări, care îți poate fi de folos atunci când, de exemplu, ai un dezacord cu cineva și, în acest caz, consider că este foarte util să știi cum să mânuiești cuvintele, în așa fel încât mesajul tău să ajungă la interlocutorul tău. Exemplific: în loc de “Am obosit să fac totul pentru tine și tu să stai degeaba”, o posibilă reformulare ar fi “Mi-aș dori să îmi oferi o mână de ajutor, pentru că mă simt copleșit/ă de toate sarcinile, pe care le fac singur/ă”.

În acest fel, persoana “acuzată” va realiza că partenerul de conversație îi cere ajutorul și nu îl atacă. Atacul va genera aproape întodeauna și un contraatac.

Scopul mesajului brut al artei

Pe de altă parte, atunci când scrii, se presupune că dai frâu liber artei care zace în interiorul tău. Arta nu trebuie cenzurată, sugrumată, oprită din motivul că ar putea stârni contradicții de opinii, revolte și dezaprecieri, ci din contră acesta este scopul ei: să genereze o mulțime de păreri, care la rândul lor să contribuie, într-un fel sau altul, la îmbogățirea celui care scrie. În acest mod, el își poate perfecționa arta, o poate adapta, o poate concretiza sau o poate face mai abstractă.

Pe măsură ce mi-am redactat articolele, recunosc, mi-a fost teamă să îmi exprim ideile până la capăt, deși esența lor este exact aceea pe care mi-am dorit-o. În viața de zi cu zi, sunt o femeie introvertită, a cărei voce cu greu se face auzită. Teama de a sta în mijlocul lumii și de a striga cu voce tare: “Da, așa sunt eu și nu am nicio problemă să recunosc asta!”, este mai mult decât copleșitoare.

Mă străduiesc de foarte mult timp să găsesc curajul de a face acest lucru, fiindcă, din păcate, trăim într-o lume în care, de cele mai multe ori, este mai bine să păstrezi ascunse anumite părți din tine pentru a nu fi judecat, pus la zid, dat la o parte de o societate mult prea rigidă și cu mult prea multe bariere.

În încheiere…

.. cred că nu sunt singura care trece prin asta și mi-aș dori să putem face ceva unii pentru ceilalți în acest sens. Fiți sinceri cu voi înșivă și încercați să vă găsiți vocea interioară, iar, o dată ce ați găsit-o, permiteți-i să răzbată câte puțin la lumină. Cât despre mine, am să fac eforturi să nu-mi mai cenzurez articolele și să vă ofer credințele mele în forma lor cea mai pură și nedistorsionate de teama de a fi judecate.

Semnat,
E.M.

Sursa foto