“Orice sfârșit este un nou început în altă formă.” – Proverb japonez

Contemplare

A trecut ceva timp de când nu mi-am mai așezat gândurile pe foi albe, timp în care am acumulat noi experiențe și amintiri, timp în care am procesat o multitudine de stări și emoții și timp în care am făcut ordine în ceea ce aș numi astăzi: “vechea eu”.

În ultimul an, conștientizarea de sine s-a simțit într-un mod atât de profund încât nu m-am mai regăsit în multe din articolele pe care le-am scris de-a lungul timpului. Am reformulat și cizelat mesajul și stilul lor de redactare, apropiindu-l cu adevărat de versiunea mea de astăzi.

Ironia va face că, probabil, peste câțiva ani voi constata același lucru: trecerea timpului mă va transforma inevitabil, iar versiunea mea din viitor va experimenta același sentiment de uimire în fața schimbării intervenite.

Despre schimbare

Nu este o noutate pentru nimeni acest simplu fapt: metamorfoza sufletească a omului este justificată de cumulul tututor experiențelor din viața sa. Ele au abilitatea de a modela caracterul și convingerile, în măsura în care le permitem.

Asemenea unui copil care învață că dacă atingi focul, îți va arde pielea, noi, adulții, primim lecții prin care vom recunoaște ce ne îmbogățește calitatea vieții și ce nu. Deciziile, pe care le luăm în fiecare zi, ne conduc fie spre momente de bucurie și mulțumire, fie spre clipe de dezamăgire și frustrare.

Este firesc să fie așa. Viață perfectă, trăită doar în nuanțe de roz nu există, chiar dacă uneori visăm la ea. Dacă eu aș putea picta o viață autentică, mi-aș alege întreaga paletă de culori și, astfel, aș putea surprinde întreaga metamorfoză a sufletului uman.

Existență conștientă sau pasageră

Pornim în viață inocenți, cu ochii larg deschiși spre tot ceea ce ne înconjoară, jucăuși și curioși de tot ceea ce este nou. Cu trecerea timpului, un văl gri ne întunecă privirea și uităm de întâmplările aparent banale care, cândva, ne bucurau sufletul.

Devenim furioși și grăbiți, anxioși când lucrurile nu merg așa cum ne-am fi dorit, iar sănătatea este înlocuită cu boala. Încetăm să ne mai ascultăm propriul ritm… Inima ne comunică să încetinim, dar mintea pervertită nu ne dă pace.

Și, într-o zi, încetăm să mai trăim autentic, devenind roboți motivați de aceiași banală rutină. Cât de descurajator poate suna acest lucru: o viață petrecută fugind, o viață în care suntem niște simpli pasageri inconștienți…

Tu ce alegi?

Ce mesaj transmitem, astfel, propriilor noștri copii?

Ce convingeri le insuflăm despre cum ar trebui să își trăiască, la rândul lor, propria viață?

Astăzi, mai mult decât oricând, eu nu o să mă mai mulțumesc cu jumătăți de măsură. Astăzi, eu am curajul să fiu protagonistul poveștii mele.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Nu există căi greşite. Doar căi pe care nu am ştiut că am fost meniţi să mergem.” – Guy Gavriel Kay

Dezbatere

Holbându-mă la o foaie albă, m-a izbit un gând care m-a urmărit pe tot parcursul acestei zile: Oare întreaga călătorie a omului pe pământ poate fi asemănată cu o pagină goală, pe care se vor așterne capitolele vieții sale?

Din momentul în care luăm prima gura de aer sau poate chiar încă din pântecul mamei până în clipa în care inima noastră se va opri din a mai bate, o mână nevăzută (poate cea a destinului) așterne cuvinte peste cuvinte despre fiecare pas al nostru din această călătorie numită viață.

Destin sau propria poveste

Această idee mă conduce la o nouă întrebare: Există un destin imuabil asupra căruia nu avem control sau ne putem scrie chiar noi povestea?

Răspunsul nu l-am găsit încă și cumva simt că niciodată nu îl voi avea la îndemână. Însă, ceea ce știu este că în momente de răscruce, când te afli în fața unei decizii importante, alegerea pe care o faci te va conduce pe un drum. Cealaltă opțiune, pe care ai lăsat-o pe dinafară, va rămâne mereu într-o negură. Nu vei putea știi niciodată pe ce drum te-ar fi călăuzit o altă hotărâre.

Iar acum mă aflu, din nou, într-o dilemă: Oare alegerile pe care le facem în aceste momente de răscruce sunt dictate de destin sau avem deplin control asupra hotărârilor noastre?

Contemplarea trecutului

Poate vă întrebați ce se întâmplă cu mine astăzi și de ce am atât de multe nelămuriri… Poate veți spune că ar trebui să mai cercetez… Poate veți spune că și pe voi vă frământă aceleași întrebări…

Eu am să vă mărturisesc de ce astăzi am adresat mai multe întrebări, la care nu am găsit răspunsul. Mă aflu într-un impas. Încerc să-mi analizez toate acțiunile din trecut până în prezent și răscolesc toate capitolele vieții mele, cu un sigur scop: acela de a afla ce am dăruit eu lumii și ce am primit în schimb.

Decizii luate pripit

Oare am dăruit suficientă iubire și empatie? Sau poate am presărat ură în jurul meu? Oare am fost recunoscătoare pentru tot ceea ce am deja sau am nesocotit și am considerat că mi se cuvine de fapt? Am fost oare altruistă sau egoistă? Și, nu în ultimul rând, am analizat toate variabilele pentru a lua o decizie sau m-am bazat doar pe primul instinct?

Holbându-mă la o foaie albă…

Nu știu cine ar putea fi capabil să îmi răspundă la toate aceste întrebări, poate că doar Dumnezeu. Însă, un lucru este cert: la o răscruce de drum, am făcut o alegere greșită, iar un capitol din carte a fost scris altfel decât mi-aș fi dorit.

Sau poate că nici acest lucru nu este atât de cert, iar acest capitol scris cu note mai mohorâte se va încheia curând și voi întoarce pagina către un drum mai senin.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cei care au un “de ce” pentru care să trăiască, pot îndura aproape orice.” – Viktor Frankl

Introspecție

Mă aflu din nou aici, în fața unei foi albe de hârtie, neștiind de unde să încep. Mâinile îmi tremură de parcă aș fi la un examen, deși tot ce îmi doresc este să aștern câteva cuvinte pe o pagină. În mintea mea se derulează o melodie, pe care o ascult de mai bine de un an și care conturează o parte din realitatea ce o trăiesc de ceva timp:

I’m tryin’ to be somebody else
I’m findin’ it hard to love myself
I’ve wanted to be somebody new
But that is impossible to do

I’m runnin’ out of my mind
Is this really my life?
I’m runnin’ out of time
Is this really my life?

În încercarea de a da sens fiecărei zile, ajung adeseori să mă întreb pe ce drum mă aflu acum și încotro aș vrea să merg. Când eram adolescentă, visam să devin mamă și îmi doream un copil. Bifat! Însă atunci credeam că acest lucru nu va posibil, fiindcă nu părea să apară în viața mea prea curând bărbatul potrivit. Ulterior, mă resemnasem cu gândul că îmi voi dedica întregul meu timp carierei, pe care aș fi construit-o treptat.

O întorsătură a vieții

Așa cum se întâmplă adeseori, am primit o lecție. Cariera mea a luat o pauză îndelungată, iar altceva a ocupat locul cel mai important din timpul meu: familia. În ultimii patru ani, am ajuns la concluzii mai profunde decât mi-aș fi putut imagina vreodată și m-am descoperit pe mine însămi mai mult decât oricând. Însă am rămas și cu câteva nelămuriri…

Acum că știu ce mă definește, ce mă oprește să lupt pentru ceea ce îmi doresc să realizez conform valorilor mele actuale?

De ce trebuie să mă chinui, pretinzând că sunt altfel decât sunt de fapt?

De ce nu reușesc să ajung la acea iubire de sine autentică, care presupune să accepți că, fiecare etapă, te conduce către o versiune a ta nouă și îmbunătățită?

De ce simt uneori că timpul fuge de mine și nu mai vrea să îmi acorde nicio șansă?

Călătorie spre sens cu inima

Chiar dacă nu știu încă sau îmi este teamă să îmi răspund la aceste întrebări, sunt sigură de un lucru: alegerile mele m-au condus către ziua de astăzi, alegeri pe care le-am făcut uneori mai mult cu inima, decât cu mintea. Dacă m-aș întoarce în timp, aș lua aceleași decizii din nou, fără niciun regret și, poate că, aș adăuga doar un strop din experiențele acumulate până acum.

Viața mea nu este ideală și nici nu cred că ar trebui să fie.

Probabil că tot ce are ea nevoie acum, este să îi adaug un pic mai mult sens, în așa fel încât moștenirea pe care i-o voi lăsa fiicei mele să fie aceea de a se cunoaște pe sine într-atât de bine încât să lupte neîncetat pentru a da sens, la rândul ei, fiecărei clipe ce o va trăi.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Cu toții consumăm minciuni când inimile noastre sunt înfometate.” – Anonim

O nouă dimineață

O nouă dimineață se ivește la orizont… o nouă speranță, gânduri noi, un nou tu… sau cel puțin așa speri astăzi, așa cum ai sperat și ieri. Te ridici cu greu din așternutul cald și te îndrepți spre baie. Te privești în oglindă și te gândești… o multitudine de idei îți străbat mintea cu o viteză fulgerătoare. Nu mai știi cum să le oprești ca să ai un moment de respiro…

Te încurajezi să crezi că astăzi va fi mai bine decât ieri, că vei încerca să îți ordonezi sarcinile, să fii mai punctual și mai productiv, să te întorci mai devreme acasă și să îți păstrezi o fărâmă de energie și pentru cei dragi ție. Și pleci, cu acest gând, spre orice te așteaptă astăzi…

Aceeași zi, același drum

Însă, adevărul este că, lucrurile ce te-au consumat până în acest moment, ți-au răpit și voința de a te mai strădui să schimbi ceva. Te-ai simțit singur de atâtea ori , încât ți-ai pierdut reperele și a trebuit să îți creezi un mecanism de a coopera. Uneori, pare că este mult prea târziu ca să mai repari ceva, iar timpul nu mai poate fi dat înapoi.

Îți spui mereu că nu ai avut încotro și că aceasta a fost singura cale, pe care puteai să o urmezi. Adevărul îl știm cu toții: nu există niciodată o singură cale. Există circumstanțe în care ne este dificil să luam o decizie și poate alegem să ne sacrificăm pentru binele celuilalt. Doar că o dată ce binele a fost făcut, trebuie să ne reamintim și de binele propriu.

Și mai trece încă o zi și mai trec încă două și încă trei… și mai trece încă o lună și apoi încă un an… iar tu ești tot în aceeași oglindă, cu aceleași gânduri și speranțe neîndeplinite, simțindu-te atât de singur și de neînțeles. Nu știi unde greșești, dar nici nu ai curajul să te schimbi. Nu știi încotro să apuci, dar continui să mergi pe același drum bătătorit în fiecare zi. Nu te mai recunoști, pentru că ai uitat cine ești și ai aruncat la gunoi tot ceea ce îți punea un zâmbet pe buze cândva. Oare ce lecție a vrut să îți dea viața în ultimii ani?

Confruntarea cu minciunile din oglindă

Nu ai încă un răspuns la această întrebare, însă, în sfârșit, regăsești în tine o scânteie de a-ți reaprinde focul din inimă. Vrei să trăiești, să te bucuri, să apreciezi tot ceea ce ai ignorat în ultimii ani. Te decizi că nu mai vrei să îți spui minciuni în oglindă despre cum te vei schimba. Începând de azi, un nou tu a renăscut și ești hotărât să îl aduci la suprafață.

Îți mai rămâne doar să găsești un strop de curaj ca să începi să trăiești cu adevărat din nou… și sunt sigură că îl vei găsi!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Putem să ne schimbăm odată cu lumea sau lumea să se schimbe odată cu noi.” – Marius Torok

Trăim într-o lume dificil de descris…

Poate, pentru unii dintre noi este perfect normală, iar pentru alții este decentă pentru a supraviețui. De fiecare dată, ceea ce contează este experiența subiectivă și perspectiva celui care contemplează această idee.

Însă, în mintea mea, există o altă întrebare la care caut încă un răspuns potrivit și anume…

A trăi = a supraviețui?

Cum ar trebui să fie această lume pentru ca ea să îi permită omului de rând să își îndeplinească aspirațiile cele mai profunde și nu să i le sugrume? Este îndeajuns să supraviețuiești pentru a trăi cu adevărat? Nu, eu nu cred acest lucru, deoarece astfel nu ar mai exista nicio diferență între noi și ființele necuvântatoare. Însă, într-un fel sau altul și lumea noastră a ajuns un fel de junglă, în care unii dintre noi sunt vânatul, iar alții vânătorii.

Poate vă întrebați ce anume vânează oamenii…?

Sunt sigură că răspunsul la această întrebare îl dețineți fiecare în parte. În general, ființa umană vânează tot felul de lucruri care, aparent, îi aduc împlinirea. Desigur, există multe exemple. Însă, am să vă mai mărturisesc un lucru: eu nu cred că oamenii sunt răi sau buni. Eu cred că normele stricte și prejudecățile, pe care le-am tot creat de-a lungul timpului, sunt cele care au dăunat relațiilor interumane.

Trăim într-o lume…

… care pe mine mă înspăimântă și mă determină să îmi ascund motivațiile fundamentale ce mă definesc, deoarece ele nu mai sunt “clasificate” ca fiind la zi cu cele ale societății de astăzi. Suntem mult prea grăbiți și îngândurați ca să mai apreciem inocența din ochii unui copil. Uităm să mai privim albastrul cerului ca să ne liniștim gândurile. Alergăm să prindem autobuzul sau metroul dar e posibil …

E posibil ca, într-o zi, să pierdem cel mai important “tren” din viața noastră…

Toată goana aceasta ne determină să pierdem din vedere izvorul din care ne adunăm puterile și la care ne adăpostim sufletul, zi după zi: familia – o mamă sau un tată, o bunică sau un bunic, o soție sau un soț, o soră sau un frate, propriul nostru copil. Poate că, de prea multe ori, we take them for granted și nu mai apreciem cu adevărat puterea prezenței lor.

De ce i-am putea pierde pe acești oameni?

Pentru că, după cum bine știți cu toții, inevitabilul se produce și la un moment dat ajungem atât de bătrâni încât nu ne mai aducem aminte în ce an am fost născuți. Însă aceasta este o cauză naturală asupra căreia nu avem control.

Dar îi mai putem pierde și pentru că…

… neglijăm, nu ne apreciem unii pe ceilalți, reproșăm, ne enervăm și uităm de sentimentele frumoase ce ne leagă sufletele.

Ghidul în această lume – sufletul

Am pornit cu ideea ca trăim într-o lume dificil de descris, o lume în care valorile morale s-au schimbat radical, o lume în care suntem vânători sau pradă, o lume în care fiecare aleargă după ce consideră că este mai important pentru el.

La un anumit moment în această existență a noastră, este posibil ca întregul nostru sistem de valori și credințe să fie dat peste cap, iar în acea clipă să punem la îndoială deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului.

Așadar, eu consider că, singurul lucru care ne-ar putea ghida pe calea corectă pentru fiecare în parte, ar fi să încercăm să regăsim bucuria timpului prezent alături de cei dragi și să căutăm îndrumare în sufletele noastre.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

„Până și cea mai întunecată noapte se va încheia, iar soarele va răsări.” – Victor Hugo

Liniște apăsătoare

Uneori, când este mult prea liniște în casă sau când te plimb în marsupiu și tu dormi, fetița mea, gândurile mele se transformă într-un zgomot de fundal obositor, ce rulează fără oprire. Mă pierd în multitudinea lor și nu reușesc să găsesc un început și un sfârșit al lor. Te privesc cum dormi atât de senină în brațele mele și iau o gură de aer proaspăt. Tu ești oaza mea de liniște în astfel de momente de singurătate.

Atunci când nici măcar chicotelile tale nu se mai aud prin casă, simt cum parcă și aerul devine irespirabil și apăsător. Nu mai știu ce să fac în lipsa ta. Mi-am construit voit viața în jurul tău în ultimii doi ani și acum îmi este greu să mă regăsesc pe mine.

Zile în doi

Unele zile sunt mai gri, altele mai colorate. Sunt dimineți când mă cufund într-o ceașcă de cafea în fața geamului și sorb cu plăcere din ea, iar aerul tare pătrunde pe fereastră în casă. Însă, am observat că după-amiezile par nesfârșite, atunci când aștepți un ursuleț să se trezească. De aceea, am preferat în ultima vreme să îți faci siesta în marsupiul în care te-am purtat de când erai bebeluș, iar eu să mă bucur de o plimbare solitară și, totuși, în doi…

…în doi, pentru că tu ai fost alături de mine aproape neîntrerupt de când ai venit pe lume. Am împărtășit cu tine numeroase experiențe și mai frumoase, și mai dificile. Și chiar dacă adeseori m-am simțit singură, realizez că, de fapt, niciodată nu a fost așa. Sunt sigură că mi-ai simțit și fericirea și tristețea din glas, mi-ai auzit surâsul și suspinele. Astăzi, ai crescut atât de mult încât îmi ștergi lacrimile de pe obraz și îmi oferi îmbrățișarea și pupicii tăi dulci.

Gânduri asurzitoare devenite zgomot

Când gândurile haotice devin asurzitoare și tu ești în preajma mea, găsești o modalitate să îmi pui un zâmbet pe buze și mă determini să îmi schimb perspectiva. Îmi aduc aminte ce mi-am promis înainte să te cunosc: să îți ofer încredere în propriile tale forțe, pentru ca să poți să supraviețuiești și celor mai dificile etape din viața ta.

Cred că același lucru încerc să fac acum și pentru mine. Nu regret că ți-am dăruit ție tot timpul meu, pentru că am făcut-o de bunăvoie și pentru că așa am simțit. Aș vrea să știi că mi-ai adus pace în suflet din clipa în care am aflat că ești în pântecul meu. Și eu am avut de învățat multe lecții de la tine.

Liniștirea acestor gânduri haotice

Așa că, dacă tu mi-ai arătat că te pot iubi mai mult cu fiecare zi ce trece, mi-aș dori să îți dăruiesc povestea unei experiențe dificile din viața mea, care ar suna cam așa:

Când gândurile asurzitoare mi-au cuprins mintea,
Devorându-mi și ultimul strop de speranță,
Neînfricată, am hotărât că a sosit vremea
Să le ghidez, să le ordonez și să le adresez în instanță.

Într-o bună zi, eu nu voi mai fi la fel de tânără, iar tu nu vei mai fi un bebeluș. Așa că îmi doresc ca, atunci când viața ne va aduce în acel punct, să îți fi arătat că ai nevoie doar de puțin curaj pentru a-ți înfrunta proprii demoni. Sau poate doar de un pix și o hârtie albă, pe care să îți așterni haosul din minte și apoi să îl elucidezi.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Adevăratul defect este să ai defecte și să nu le îndrepți.” – Confucius

Cunoașterea de sine

Adevărata cunoaștere de sine începe o dată ce capeți curajul de a-ți recunoaște propriile defecte. Acest lucru pare că presupune un efort minim, însă, în realitate, trebuie să dai dovadă de mai multă prezență de spirit și putere decât ai crede inițial.

La o simplă analiză a comportamentului uman, putem deduce că ne este mai ușor să ascundem aceste puncte slabe într-un colț al minții, chiar și de noi înșine. Facem acest lucru, pentru că am ajuns să credem că defectele ne pătează imaginea unui ideal, pe care l-am creat pentru propria persoană. Sau poate că ne este rușine să admitem anumite slăbiciuni, pe care le avem.

Puncte forte și slăbiciuni

Fiind un subiect mai delicat, aș vrea să mă opresc cu generalizarea aici și să vă povestesc despre mine. Puținele experiențe de viață, prin care am trecut până în ziua de astăzi, m-au transformat într-o persoană responsabilă și organizată. Până aici, am enumerat câteva din punctele mele forte.

Însă, aceste experiențe m-au marcat și în sensul negativ. Am dezvoltat un simț de autoprotecție marcant. Îmi este teamă să mă implic într-o relație de prietenie din teama de a fi rănită. Faptul că sunt organizată mi-a dezvoltat o inflexibilitate pregnantă, adică mă confrunt cu un sentiment de frustrare atunci când rutina mea zilnică suferă modificări.

Am un simț al posesivității accentuat atunci când creez o legătură cu o persoană, adică îmi este greu să o împart cu alți oameni. Nu pot spune “Nu”, chiar dacă acest lucru înseamnă să renunț la mine și să îl favorizez pe celălalt. Nu îmi pot exprima argumentele într-o discuție mai aprinsă, deoarece îmi pierd calmul și ajung să amplific un conflict.

Aceste defecte și probabil multe altele mă împiedică să dezvolt interacțiuni umane de calitate, bazate pe sinceritate și respect reciproc. Le conștientizez, însă le evit constant, pentru că nu am idee cum să mă ocup de ele.

La răscruce de perspective

Viața de părinte, însă, m-a ajutat să le mai diminuez pe unele dintre ele. Imprevizibilitatea, care o caracterizează, a fost un factor ce m-a forțat să ies din vechile tipare. Recunosc, am experimentat o dificultate semnificativă când a trebuit să merg pe alte drumuri decât o făceam înainte.

Astăzi, mă întreb cum pot reuși să le estompez și pe celelalte? Atunci când în mâinile tale se află un suflet la început de drum, îți dorești să îi transmiți valori autentice și să îi oferi un exemplu demn de urmat, să își facă auzită vocea, să fie puternic/ă, să aibă curaj să simtă și să fie rănit/ă, să își acorde timpul necesar să se vindece, dar și să învețe arta diplomației într-o conversație.

Dacă eu nu posed aceste virtuți, cum voi reuși să le transmit mai departe succesorului meu? Este o povară greu de purtat. În ciuda tuturor acestor slăbiciuni ale mele, în fiecare zi depun eforturi în a-i confirma fetiței mele valoarea ei. Îi cer părerea și țin cont de ea, îi ofer ajutorul meu când are nevoie sau spațiu dacă dorește să se descurce pe cont propriu, îi spun că este frumoasă și puternică și că va reuși. Sunt alături de ea în momentele când se pierde cu firea și îi împărtășesc bucuria. Îmi cer iertare atunci când greșesc și încerc să repar ruptura dintre noi. Mă străduiesc să creez o relație bazată pe iubire și respect reciproc, pentru ca, mai târziu, acesta să îi fie exemplu în orice altă relație va crea.

Înfruntarea cu cele mai mari defecte ale mele

Poate că rezolvarea tuturor problemelor mele va surveni în urma celei mai frumoase legături, pe care o poate realiza o femeie: legătura mamă-copil. Rămân cu această speranță și, de dragul ei, voi depune eforturi în continuare pentru a-mi îmbunătăți comportamentul. Nu voi putea fi niciodată perfectă, însă voi încerca să ajung la o variantă optimizată a mea.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Este mai bine să riști să mori de foame decât să te predai. Dacă renunți la visele tale, ce a mai rămas?” – Jim Carrey

… când visele noastre nu se îndeplinesc?

Întrebarea aceasta mă urmărește de ceva vreme și încă nu am reușit să îi găsesc un răspuns pe măsură. Fiecare dintre noi și-a propus, pe parcursul vieții sale, anumite țeluri înalte pe care își dorește să le atingă la un moment dat. Și, sunt sigură că, mulți dintre noi am și luptat pentru acele vise. Am dus bătălii acerbe și nemiloase cu toate obstacolele, care ne-au stat în cale, și am obținut mici victorii de fiecare dată.

Însă, la un moment dat, fiind atât de aproape de cucerirea marelui trofeu, ceva ne-a determinat să ne oprim, să punem stop tuturor eforturilor noastre de până atunci și să dăm cu piciorul la toată munca, pe care am depus-o de-a lungul timpului. Vi se pare un scenariu cunoscut?

Joaca de-a psihologia

Unele teorii ale psihologiei umane, pe care eu nu le cunosc foarte bine, afirmă faptul că: atunci când îți vezi visul aproape realizat, teama de succes este atât de înfricoșătoare încât te face să renunți. Acest fapt se datorează anumitor traume ale copilăriei, de exemplu o rudă de-a ta și-a distrus căsnicia după ce a avut o ascensiune importantă în cariera profesională. În consecință, ajungi să consideri că pentru a avea succes pe plan profesional, trebuie să sacrifici viața de familie.

Mai există și varianta în care, în ciuda tuturor eforturilor tale, a timpului investit și a speranței de reușită, te decizi de bunăvoie să renunți la tot ceea ce ai realizat până la momentul respectiv. Dezamăgirea intervine cu atât mai mult, cu cât observi că arta ta nu este apreciată și că nu își îndeplinește scopul, cu care ai creat-o.

Despre încercările mele

Am să vă ofer propriul meu exemplu. Cele două opțiuni, pe care le-am expus mai sus, mă tentează în egală măsură, însă nu în sensul pozitiv. Dorința mea de a deveni scriitor a început undeva prin școala generală, când profesorii îmi apreciau compunerile la limba și literatura română. Am încercat să fac un hobby din această activitate și în anii următori, până în ziua în care soțul meu m-a încurajat să încerc să valorific această pasiune a mea.

În curând, acest blog îndeplinește un an de când l-am creat. Am început de la zero în ceea ce privesc cunoștințele legate de crearea unui site web. M-am documentat și am încercat mai multe variante până am ajuns la cea de astăzi, care consider că încă mai are nevoie de îmbunătățiri.

Am avut momente de motivație extremă, când am simțit că, în sfârșit, mi-am găsit menirea și că, prin articolele mele, voi ajunge la inimile femeilor și mămicilor, care se confruntă cu aceleași temeri, nesiguranțe și dificultăți ca și mine. Însă, nu știu dacă mesajul meu a ajuns la ele.

Nu mă îndoiesc de faptul că voi deveni o scriitoare adevărată într-o bună zi, fiindcă nu îmi doresc să renunț la visul meu. Sunt sigură că, într-adevăr, acesta este scopul meu aici, pe pământ. Gândul de a renunța îmi provoacă o durere sfâșietoare, pe care nu vreau nici măcar să mi-o imaginez. Recunosc, au existat zile și săptămâni, în care nu am mai scris, fiindcă îmi pierdusem speranța și voiam să mă dau bătută. Recunosc și faptul că îmi este teamă de succes din cauza faptului că îmi imaginez că nu voi mai putea petrece suficient timp cu familia mea.

Cu ce mai rămânem în suflet…

Dacă va veni vreodată ziua când voi renunța la acest vis, știu că voi rămâne cu un gol în suflet și cu o tristețe pe care nu o voi putea șterge prea ușor. Iar din partea voastră, dragii mei cititori, mi-aș dori să primesc orice fel de semn de la voi, care mi-ar confirma că sunteți aici cu mine și că rândurile acestea nu le-am scris în zadar. În fond, ce rost au niște mâzgălituri pe o foaie dacă ele nu transmit nimic celui ce le citește?

Vă mulțumesc pentru că sunteți aici!

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Toleranța, deschiderea către un argument, deschiderea spre propria îndoială, voința de a vedea punctele de vedere ale altor oameni, acestea sunt valori foarte liberale și relevante, pe care oamenii trebuie să și le asume.” – Sam Harris

Nu este un secret… ce am să vă spun astăzi

Lumea în care trăim este guvernată de prea multe legi dăunătoare sufletului și minții, este o lume săracă în valori morale, iubire, adevăr și toleranță. Aș putea să o asemăn, mai degrabă, cu o junglă, în care dreptul la viață se câștigă de către cel care exercită cea mai mare forță și dominanță.

Chiar dacă noi nu ne vânăm unii pe ceilalți pentru a ne asigura porția de hrană zilnică, în lumea modernă și civilizată se practică o altfel de vânătoare. Fiind ființe raționale și dotate cu o inteligență vicleană, căutăm să semănăm în sufletele celor din jurul nostru îndoială, incertitudine, teamă. Ne hrănim din răul, pe care îl practicăm zilnic și ne place atât de mult încât nici măcar nu ne dăm seama că este greșit ceea ce facem.

Generalizare sau tendință?

Ei bine, am să vă mărturisesc că intenția mea nu este să generalizez, ci să indic o tendință, care pare să aibă o rată ascensională de câțiva ani sau cel puțin de când am început să o conștientizez și eu.

Pentru a spori doza mea de sinceritate cu voi, am să vă relatez și de unde a pornit toată ideea acestui articol, care are tendința să ia note extremiste. I beg your pardon! Autorul acestor rânduri are, adeseori, astfel de momente, în care alunecă dintr-o emoție într-alta.

A început cândva, în copilăria mea…

Am fost respinsă de colegii de clasă și de alte persoane, cu care încercam să interacționez, pe motiv că eram tocilară, purtam ochelari, eram prea cuminte. Cu alte cuvinte, eram o ciudată. Am pus la suflet, cum se zice, și până în ziua de astăzi mai aud acele voci în mintea mea care mă jignesc și mă pun la zid.

Deși pentru unii dintre voi această povestioară poate părea ceva nesemnificativ, pe mine m-a urmărit ani de zile și încă o face.

Astăzi, sunt adult în toată firea și…

…faptul că nu am suficientă încredere în mine mă face să mă îndoiesc de deciziile mele în calitate de mamă și soție. Ca să continui în aceeași notă, vă voi mărturisi că am fost judecată, privită strâmb, pusă la zid, mi-a fost insuflată nesiguranța că nu știu să am grijă de un copil. Și nu cred că sunt singura femeie în această situație, din păcate.

Am tăcut prea mult și încă o facem…

În general, noi, femeile, am fost crescute cu această credință greșită că trebuie să fim umile, să ne ascundem vocea și părerile, că noi nu contăm și că nu suntem la fel de puternice ca bărbații. Este total eronat. Și noi contăm, și noi avem dreptul la opinie, și noi putem să facem alegerile care ne definesc, și noi vrem să ne facem auzit glasul!

Așa că propun să începem de astăzi, din frageda pruncie…

…să ne învățăm copiii aceste valori încă de când sunt mici: toleranța, bunătatea, acceptarea, limitele. Să le arătăm lumea cu bune și cu rele, să le dăm încredere în propriile lor forțe, să le spunem că, în spatele unui zâmbet sau al unui comportament abuziv, stau răni ascunse care supurează în diferite moduri la oameni. Să îi învățăm că nimeni nu le poate fura identitatea și valoarea dacă ei își conștientizează calitățile și punctele slabe. Haideți să nu mai privim pasivi la bullying-ul precoce, care poate crea traume chiar și până la vârsta maturității.

Semnat,
E.M.

Sursa foto

“Pe vremea când căutam “secretul secretelor” îmi alesesem ca deviză o vorbă a unuia din cei șapte înțelepți ai Greciei Antice, Bias din Priene: “Port totul pentru mine”. – Octavian Paler

Secrete păstrate cu grijă

În inimile noastre purtăm cele mai mari secrete, pe care nu am vrea să le împărtășim nimănui. Poate fi vorba despre răni profunde, pe care nu vrem să le mai redeschidem vreodată, despre vise și iubiri neîmplinite, despre speranțele și aspirațiile noastre, despre temerile care ne urmăresc o viață întreagă.

Le păstrăm închise într-o “cutie a Pandorei”, pe care o mai deschidem din când în când, însă doar atunci când suntem singuri. Privim cu întristare către toate experiențele care ne-au cauzat suferință și ne-au lăsat cicatrici pe suflet, iar apoi gustăm din potirul cel dulce al speranței când observăm că, în această cutie, sunt și țeluri înalte la care aspirăm în viitor…

Curajul de a deschide cutia Pandorei

Însă, mai există o variabilă în toată această poveste și aceea este curajul. Poate vă întrebați ce legătură are el în această situație, iar eu am să vă răspund. Este nevoie de curaj pentru a-ți descoperi propria ta “cutie a Pandorei”. Trebuie să te supui unui moment de vulnerabilitate extremă pentru a-ți conștientiza și retrăi toate tainele inimile tale.

Să facem un exercițiu de imaginație. Când încep să facă săpături într-un pământ bătătorit, oamenii de pe șantier excavează mai ușor la suprafața acestuia, însă, pe măsură ce groapa se adâncește, sarcina lor este îngreunată de obstacolele care se află sub acest pământ (rădăcini de copaci, pietriș, umiditate).

Excavațiile din inimile noastre

Acum, imaginați-vă cât de ușor ne este nouă oamenilor să ne judecăm unii pe ceilalți după aparențe și cât de bine ne-ar fi dacă fiecare dintre noi s-ar ocupa cu propria sa excavație. Desigur, va fi ușor să zgâriem cu unghia suprafața secretelor și comportamentelor noastre, însă, o dată ce ne vom cufunda în profunzimea lor, vom întâlni o multitudine de piedici, ce vor încerca să ne facă să renunțăm.

Să te cunoști pe tine însuți în cel mai mic detaliu este o binecuvântare, pe care nu mulți o au. Să știi care îți sunt învățăturile după ce ai fost rănit, să știi unde, când și cui i-ai greșit, să conștientizezi că, pe tot parcursul vieții, ești într-un proces perpetuu de schimbare și să îți dorești să faci bine, dar și să primești la rândul tău bine, toate aceste lucruri te vor transforma într-un om matur și înțelept.

Renaștere

Va veni o zi când nu vei mai suspina după dragostea pierdută a unui prieten, a unui iubit, a unui părinte, când nu vei mai căuta confirmarea în exteriorul tău că ești frumoasă sau inteligentă. Vei știi să nu te mai irosești în relații care nu merită și îți vei îndrepta focusul doar către tine și oamenii din jurul tău care contează. Atunci vei știi că ai renăscut ca o pasăre Phoenix din propria-i cenușă, iar acest lucru a fost posibil doar pentru că ai avut curajul să excavezi în propria ta inimă.

Semnat,
E.M.

Sursa foto